din ploi despletite
beţie amară
umbrele - adună
ecouri pe stradă
a bocet atârnă
tăcerea albastră
în şişuri de beznă
durerea se leagă
sub paşii de gheaţă
câmpia se-ncheagă
în os de lumină
asprimea păleşte
sub piele de noapte
gânduri şi şoapte
de fiinţă pustie
ce nu se cunoaşte
BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME
Oare de ce se moare
fără ca timpul să-ți îngăduie
să te cunoști pe tine însuți?
(teodor dume)
27/12/2009
25/12/2009
teodor dume: O singură dorinţă de Crăciun
poezie aveam o încredere oarbă în oameni şi iubeam florile pisicile şi câinii iubeam zborul şi ferestrele deschise larg o iubeam pe mama îl iubeam şi pe Dumnezeu dimineaţa la amiază şi seara îmi iubeam singurătatea ştiu c-am păcătuit în fiecare zi mai trăgeam un blestem după mine şi-mi descompuneam ura în jurăminţi ba uneori mă răsteam la Dumnezeu chiar şi atunci când mama îşi alunga frica iubindu-mă... oricum m-aş gândi oamenii au dreptate sunt bestial şi arogant nu ţin cont de nimic uit şi ultimul detaliu dar am senzaţia că viaţa începe din mine... uneori nu înţeleg multe lucruri înnoptez în umbră şi totuşi îmi doresc să redevin copil doar atât cât să mă pot ridica în picioare şi să o strig pe mama |
12/12/2009
teodor dume: aluviuni
poezie
Aveam cred vreo şapte-opt ani
era primăvară sau toamnă târzie
ploua mărunt era frig şi
multă ceaţă
nu-mi aduc bine aminte
tata mă ţinea strâns de mână
şi lăcrima
din când în când
mă privea pieziş
purta o cămaşa albă
cu mâneci lungi ieşite pe sub sacou
înăuntru era mult întuneric doar
sub lumânarea aprinsă ca într-un luminiş
se zărea o carte mare şi fotografia mamei
în care părea că aşteaptă pe cineva drag...
de undeva din fundul grădinii venea
un scheunat de câine
cred că era scărpinici câinele dăruit
de mama în prima mea zi de şcoală
trupul îmi era umed şi tremuram
simţeam cum parcă cineva ar muşca din mine
ca dintr-un măr copt
în preajmă multe femei
tata îmi ţinea capul strâns între palme
aş fi vrut să întreb unde e mama
ca să ştiu dacă pot să mai dorm
aşteptarea era grea şi fierbinte
picăturile ploii sfredeleau în linişte
rămăşiţele nopţii lăsase o umbră
şi mulţi aburi...
era primăvară sau toamnă târzie
ploua mărunt era frig şi
multă ceaţă
nu-mi aduc bine aminte
tata mă ţinea strâns de mână
şi lăcrima
din când în când
mă privea pieziş
purta o cămaşa albă
cu mâneci lungi ieşite pe sub sacou
înăuntru era mult întuneric doar
sub lumânarea aprinsă ca într-un luminiş
se zărea o carte mare şi fotografia mamei
în care părea că aşteaptă pe cineva drag...
de undeva din fundul grădinii venea
un scheunat de câine
cred că era scărpinici câinele dăruit
de mama în prima mea zi de şcoală
trupul îmi era umed şi tremuram
simţeam cum parcă cineva ar muşca din mine
ca dintr-un măr copt
în preajmă multe femei
tata îmi ţinea capul strâns între palme
aş fi vrut să întreb unde e mama
ca să ştiu dacă pot să mai dorm
aşteptarea era grea şi fierbinte
picăturile ploii sfredeleau în linişte
rămăşiţele nopţii lăsase o umbră
şi mulţi aburi...
04/12/2009
doru emanuel iconar: noi
Suntem cârtiţe
tenace ne mişcăm
într-un perimetru restrâns
cât se poate de împăcaţi
cu noi înşine
urmele noastre sparg
regularitatea zilei
şi totuşi am vrea
să ştim mai multe...
o dată, o singură dată dacă
ne-am opri
am scormoni
angoasele celorlalţi nevăzători
aflaţi în alte găuri
pe alte planete
am cerceta ochiul făcut pe dos
care ne mână înainte
încercând evadarea din sminteala acestui
secat univers
ne-ar trebui
şanse înafara timpului
să plonjăm pe alte căi
la sânul vreunei lumi
iluzorii
în profunzimile unei iubiri
imaginare
în dorinţa de a ne regăsi
pe noi, pietrele calde
ale începutului
tenace ne mişcăm
într-un perimetru restrâns
cât se poate de împăcaţi
cu noi înşine
urmele noastre sparg
regularitatea zilei
şi totuşi am vrea
să ştim mai multe...
o dată, o singură dată dacă
ne-am opri
am scormoni
angoasele celorlalţi nevăzători
aflaţi în alte găuri
pe alte planete
am cerceta ochiul făcut pe dos
care ne mână înainte
încercând evadarea din sminteala acestui
secat univers
ne-ar trebui
şanse înafara timpului
să plonjăm pe alte căi
la sânul vreunei lumi
iluzorii
în profunzimile unei iubiri
imaginare
în dorinţa de a ne regăsi
pe noi, pietrele calde
ale începutului
03/12/2009
teodor dume: 12, 00
poezie
ziua şi noaptea
trăiesc între patru pereţi
ca planta ce creşte între ziduri
sufocându-se în propria respiraţie
tăcere
dincolo geamul
o imagine de cer albastru
şi un zid
dincoace fereastra doar eu
o altă imagine
în care încep să cred
de fapt e singurul lucru
la care mă reîntorc după ce ating
toate liniştile oglindite în mine
apoi privesc lumea printr-o
bătaie de clopot...
trăiesc între patru pereţi
ca planta ce creşte între ziduri
sufocându-se în propria respiraţie
tăcere
dincolo geamul
o imagine de cer albastru
şi un zid
dincoace fereastra doar eu
o altă imagine
în care încep să cred
de fapt e singurul lucru
la care mă reîntorc după ce ating
toate liniştile oglindite în mine
apoi privesc lumea printr-o
bătaie de clopot...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)