BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME


(cel ce ocoleşte suferinţa moare încet

pentru că nimeni şi nimic nu poate

înlocui atingerea < teodor dume>)

miercuri, 25 noiembrie 2009

teodor dume: efecte secundare

poezie

trupul meu e un adăpost pentru săraci
unde se mănâncă şi se bea puţin
uneori e mult întuneric şi se întâmplă
în dimineţile în care intuiesc
existenţa unor sentimente intermediare

deşi nici nu ştiu cât de mult contează

ambuteiajul produce zgomote
un fel de trepidaţii care decantează
sentimentele insalubre
doar atât
cât să pot respira

în toate acele ore
simt o arsură
pare nefiresc

de la o vreme
aerisesc de trei ori pe zi
dimineaţa
când cerul se dilată peste umerii mei
acoperindu-mi teama
la amiază
când soarele se holbează la mine
ca la o piersică coaptă
şi colo mai înspre seară când
mă privesc pe dinăuntru ca să văd
ce-a mai rămas pentru ziua de mâine

ştiu că e o aglomerare de lucruri acolo
printre care şi o suferinţă
ce respiră haotic

dar nu-mi pasă

cel ce ocoleşte suferinţa moare încet
pentru că nimic nu poate
înlocui atingerea

asta e tot...

luni, 23 noiembrie 2009

teodor dume: singurătatea pietrelor

în locul în care am copilărit
nu mai locuieşte nimeni
mama s-a dus într-o dimineaţă la biserică
şi nu s-a mai întors
iar tata
nu prea s-a înţeles cu Dumnezeu
şi întâmplător sau nu
s-a dus să o caute
şi uite aşa am plecat
din copilul care eram şi
am lăsat o amintire
deschisă
ca o rană se întinde pe dinăuntru

uneori ne mai intersectăm
la marginea privirii
şi am impresia că-mi duc viaţa
în acelaşi loc unde uitările
cresc printre pietre...

singurătatea devoră fiecare clipă
şi parcă se amplifică
în mine
simt o furnicătură un fel de amorţeală
închid ochii şi mă privesc pe dinăuntru

văd apusul un apus roşiatic
deşi pare neatins
respiră din mine

afară încă mai plouă
plouă mărunt şi e din ce în ce mai frig...

miercuri, 18 noiembrie 2009

doru dorian david:neputinţele rostuitorului din mine (se dedică poetului Dume Teodor)


poezie
se dedică poetului Dume Teodor


între mine şi faleză vântul noaptea îneacată-n ocean
o doamnă de nisip prelinsă din valul creponat

neliniştea înfiripată în suflet

aştep să cad prin ochii ferestrelor

clişeul cu imagini se roteşte în lentila ochilor
păsări ciugulesc în cuibul zilelor miezul de măcriş

mirosul de sare mă năvăleşte timpul din care te naşti
pierdut în urechea cochiliei ascultându-ţi respiraţia cuvintelor

dincolo pe malul opus ninge în spatele privirilor ninge
iarna mă ninge pe un perete închipuit
peretele mă cuprinde cu umbra iar umbra alunecă
în marginea zilei
îi văd spatele negru
tandreţea închisă sub gheaţa subţire ce ne desparte

măsoar distanţa dintre ani cu talpa
cu mâinile încerc îmbrăţişarea
trupul din timpul rămas
o palmă de fum ne haşurează chipul sălbatic

îmi aud strigătul

hei you ascultă

arţari mărunţi mărgineau străzi încâlcite
gheme îngheţate de stări femei alungite printre ziduri
jocul copilului cu o piatră aruncată peste umăr
mirosul de poezie al unei fetiţe ce ne priveşte încă dintr-un trecut

văd norii sprijinind muntele dezbrăcat până sub poale
din inima uliţei
da
ca un copil ieşit din mamă ecoul cântecului pietrificat
neputinţa cuvântului de a se preface-n rostire
cum
uitarea
rostogolindu-ne din peisaj

marți, 17 noiembrie 2009

TEODOR DUME: Raport între două lucruri


poezie

 
astăzi voi fi un cetăţean model
o să mă spăl pe dinţi
îmi savurez cafeaua din ceaşca roşie
aşezată mereu lângă veioza de pe
noptiera de la capătul patului
verific gazul
lumina şi
uşa de la intrare
aşez cheia sub preş apoi
o să am grijă să dau prioritate
la urcare în autobus
femeilor

asta dovedeşte respect

îmi impun un salut sobru şi
privesc mimica colegilor de birou
abia apoi trec şi la celelalte
nevoi ale zilei...

şi dacă mai am timp
voi deschide fereastra şi voi privi
de o parte şi de alta ca şi cum
rânduielile lumii ar depinde de mine

sau poate o să mă pitesc tăcut
în pântecul zilei
vieţuind
ca albul în culoare

oricum îmi voi păstra chipul

vineri, 13 noiembrie 2009

doru dorian david: refugiatul


poezie [ ]
varianta 2


între pat și masă înserarea ca o
femeie ce șterge de praf obiecte
mărunte


un vierme galben roade pereții
în carne-i cresc aripi
amintirile refugiatului alunecă
prin țeava puștii până în glonțul
dulceag
cu degetul fecioarei apasă
cocoșul
pocnetul și implozia
inspirația adâncă



devenim tot mai mici
de la omida cu ochi virgini
împrumutăm mersul pe burtă
obiceiul de a sparge coconul


nu striga

șterge secundele moarte
închise în viață

cu un click stereotip oprim invazia
cuvintelor sterpe gândul neîmplinirii
chipul fericirilor umple tavanul

noaptea se revarsă din cameră
cu picioarele unui miriapod
pe sub ușile ferecate
îi aprindem marginea urcând spre
genunchii dimineții
ne punem ochi de copil suflet de copil
liniștea devine prea veninoasă

ne ardem încet
în cenușă fierbem
cafea privim cerul prin aceiași ochi

auuuuuuu
dar de câte ori ti-am spus
să taci
ascultă cum ziua străpunge fereastra

doru dorian david: clişeu


poezie


visam cu ochii deschişi

era iarnă

încercam să ne amintim că inima
este doar un cuvânt
inima un clişeu


o să te amăgească

era aşa de multă iarnă şi împreună
ne troieneam

era viscol şi singuri
doi orbi
o lume oarbă case închise în zid


mă aşez la masă şi visez cum ninge amar
nu mai scriu
ochii mei albi caută asfinţitul

timpul curge pe covor
rochia ta albă inundă tăcerea
moartea este doar un pretext să ne iubim
îndelung



aşezate în umbra iubirii stăncuţele moarte
noaptea goală ca o femeie ce a născut

da
important este războiul politicienilor
cu oamenii de zăpadă

noi ştim doar să visăm

doi orbi ne despică ochii
mâinile tale reci adună neliniştea

atâtea cărări negre spre inima nevăzătorului

sub sânii tăi era noapte
pe noapte sta luna în jurul ei
avea o rochie roz din pleoapele mele
sandalele ei roz sub tălpi bezna

mă privesc din copilul îmbătrânind

şi nu mai strig nu mai strig
nu mai visez

doru dorian david: noaptea ca o prostituată


poezie


noaptea asta în care îţi scriu este ca o prostituată
îmi ia sufletul şi se spală cu el
plătesc şi nu mă lasă să o ating mă mângâie
şi nu mă lasă să o ating
îmi trece prin nervii întinşi şi nu mă lasă
şi aşa mai departe oricum viaţa e scurtă

mă clatin îmi vine să mă sprijin de părul ei despletit prin fereastră
călăul mă priveşte atent uneori zâmbeşte
atingerile se plătesc bătrâne nu uita nu uita niciodată
actorii trebuiesc plătiţi ei ne învaţă noapte de noapte
cum să iubim scump şi în văzul lumii

este scris clar de regizor
acest film pentru părinţi
limbajul femeile împuşcaţii violatorii
nu sunt pentru adolescenţi moartea nu este o virtute
chiar dacă ucizi doar zmei ori balauri ori demoni

copiii se miră şi mă întreabă smeriţi
la ce dumnezeu te chinui cum dumnezeu nu vezi
poezia
moare pe dumnezeul meu moare pe limbă cum poţi să o traduci
ei vorbesc în engleză pentru ei nu exist
eu cel care îmblânzesc cuvinte eu cel care mă rog cu ele

sunt misoginul care visează

locuiesc într-o mansardă cu un animal ce-mi zgârie
pupilele interiorul
nu mai găsesc nimic din spaţiul în care am locuit
cu însingurarea

uneori stau aşa ca un bou şi mă privesc

omul ăsta din mine ce aluna mea vrea ce mai vrea

trebuie să-i adăugăm pământului şolduri de fotomodel
să-i îmbrăcăm fundul într-o rochie vaporoasă
să-i punem picioare să-i atârnăm sâni
să-l facem femeie la dracu altfel cum să-l iubim

sufletele tulbură liniştea i-am zis ei
dar ea este goală de tot şi nu mă priveşte

mi-am amintit că noaptea jumătatea mea noaptea
jumătatea mea noaptea mă lasă în voia morţii să dansez
cu noaptea jumătate a mea jumătate noaptea

îmi las gândurile să rătăcească şi eu plec dracului să mă îmbăt
să mă atârn de întâmplări să mă lovesc de destin
da
sensibilitatea din mine
trebuie înjunghiată

miercuri, 11 noiembrie 2009

doru dorian david: imagini mişcate (9)


poezie [ ]
(despre poezie)



s-a prelins din clişeu
o priveam din profil
de pe dig

dinspre ocean briza gustul de sare şi acel zgomot etern
de mişcare

fiecare a crezut că venise doar pentru el
dar ea se schimba clipă de clipă cum nuanţele cuvântului
printr-o limbă

zi de zi o vedeam ghemuită-n ochii celorlalţi

nu putem să o atingem


primăvara într-o rochie verde păşea pe nisip
când irlandezul mi-a spus

ea este atât de labilă

iese goală de sub luna avortată pe cer
ca miezul unui harbuj spart pielea ei
dansează pe ape cum un flamingo

nu poţi nuuuu
de genunchii ei să vizezi

întoarce-ţi ochii în sine din întuneric
o să vezi vara prabuşită pe străzi
trotuarele alungite spre toamnă
şi acest frig transparent ce urcă înspre inimă