BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME


(cel ce ocoleşte suferinţa moare încet

pentru că nimeni şi nimic nu poate

înlocui atingerea < teodor dume>)

sâmbătă, 31 octombrie 2009

atila racz: iarnă cu lişiţe

iarna devine o cameră în care ninge


urmele femeilor şi

cârdul de lişiţe pietrificate


dar tu mă hrăneşti cu gura
mă îngropi adânc printre cuvinte înmiresmate


scripcarul aşezat pe umărul ferestrei
şi lupii
o noapte polară



vântul alungit printre perdele
şi burgul de smoală
faţa pereţilor ceruită




dar tu aduci aerului mirosul de caise


ne impregnăm în lumina opaiţului
cum foşnetul focului

arţari noduroşi înalţă tavanul


timpul râmane doar o iluzie

când palmele tale mă acoperă

teodor dume: rutină

poezie 


trupul meu e o noptieră
pe care am aşezat
o veioză şi câteva cărţi
în interiorul sertarului
o carte de rugăciuni cu
câteva foi îndoite
şi o cheie

din când în când
sting veioza şi aspir
printre coperţile neatinse
de o vreme
nimeni nu se oferă să
înlocuiască accesoriile
uzate de praf

gestul devine un motiv
de a repeta toate regulile
în ordinea stabilită deşi
ştiu că şi mâine va trebui
să o iau de la capăt

întotdeauna rămâne în urmă ceva
ca o relaţie
între mine şi trup
această teamă mă va distruge
puţin câte puţin
în fiecare zi
cobor în adânc
din ochii plecaţi ai necredinţei
se prelinge o umbră

încă respir

acolo unde praful acoperă culoarea
şi devine gri am îndoit fila
ca să ştiu
până unde am ajuns

deşi uneori nu contează nimic
nici chiar dorinţa de-a avea puţină linişte

mâine va fi o a
ltă zi...

marți, 27 octombrie 2009

liviu ofileanu: sunt laş - nu mă pot sinucide

 
poezie


în sfârşit
am impresia că mă îndrept către gard cu bucuria osânditului
a cărui ultimă dorinţă e publicarea unei scrisori de o sută de file
citirea din scoarţă în scoarţă a etichetei de pe borcanul cu pesticid
un text banal care l-a ţinut treaz pe lumea asta
al cărui conţinut şi-a sporit toxicitatea o dată cu încrederea în vise
mai mult decât în frânghie cuţit şi revolver

dacă nu am lăsa nici un text ca o dovadă a trecerii
iar vorbirea ni s-ar întemeia pe ridicarea de „minuni”
am avea o realitate calculată precum laturile unui coşciug

muzica vechilor aezi n-o vom putea asculta niciodată
deci nu o putem uita niciodată
fiecare artist pare să fie cu groapa lui:
aş vrea să o aud pe sappho cântând manele
să-l văd pe van gogh în soarele lanului de cânepă
pe orbul homer potrivindu-şi mufa imprimantei la unitate

dar sinucigaşul uită biletul de adio la vedere
îl scrie grăbit cu litere lipsă
întâi două-trei rânduri în care cere scuze tuturor
apoi o pagină pentru explicarea motivului
încă un caiet pentru combaterea presupuşilor detractori
şi când înşiruirea frazelor conturează un cornet de
îngheţată
la capătul căruia
sacul de piele roz al brunetei se umple în funcţie de volumul imersiei
va fi de văzut scheletul acestui sunet conjugând materia



liviu ofileanu: dialog prin semne


poezie


cum stau pe întuneric
suflu în pipa de trandafir
e greu să afli în praful calofiliei exasperante
dacă pe scaunul cu spătar din bucătărie
curge un şarpe sau cureaua lată a blugilor

înaintez pe falia ce desparte viaţa de moarte inima de sânge
un loc microscopic
o gămălie de ac
trecut prin pâlnia urechii şi răsucit în şuviţe de celuloză
precum inul din cămaşa ţăranului cu freză

poemul se ruşinează de sărăcia contrastului
ar trebui să vorbesc despre dialogul prin semne al florilor
despre timp ca formă a sufletului
sau căutătura ta de călugăriţă răzgândită
de umerii tăi cu spinul mare şi încovoiat

măcar de tiparul acestui prunc budhist
născut de mama lui într-un clopot de bronz
şi ale cărui bătăi măsoară părul tău negru
"până când moartea ne va despărţi"
şi fără o vorbă zâmbim de parcă am fi ştiut toate lucrurile

şi fără o vorbă cel rămas va iubi pentru doi -
dragostea pregătindu-i culcuşul
îi suportă mirosul de icre şi canal olandez
nopţile uscate în oase
cu picioarele albe şi lungi ale visului desfăcute ca un pod

sâmbătă, 24 octombrie 2009

TEODOR DUME: Îngrijorare


poezie



doamne, am trupul fragil
suferinţa îmi cade printre degete
oprindu-se undeva între frică şi sentiment

în mine se declanşează o nelinişte
simt nevoia să vorbesc cu cineva

s-ar putea să fie doar o iluzie

până mai ieri aveam un fel de bucurie
şi înţelegeam toate lucrurile îmi
abandonasem şi singurătatea şi
nu-mi păsa de nimic...

înnoptam sub umărul cerului şi făceam dragoste
până când noaptea intra peste zi şi muşca din mine
ca dintr-o felie uriaşă de pâine

abia acum îmi dau seama că sunt trist
şi că între mine şi partea cealaltă
există o barieră un gol prin care
nimeni nu va mai trece o vreme

am nevoie de un crez şi de
o infinitate de lucruri ca
să-mi pot argumenta existenţa

vreau să mă mut în ziua de mâine
fără nici-un bagaj
dar mi-e teamă
simt o răceală în oase
nu ştiu dacă sunt abandonat
în propria-mi umbră sau
e doar o renovare ori
o preschimbare de trup
în care
îmi voi aşeza amintirile
şi câteva lucruri

la sfârşit îl voi aştepta pe Dumnezeu
ca să-mi binecuvânteze noua casă

sau poate nu va mai fi nevoie...


duminică, 18 octombrie 2009

ATILA RACZ: din nefericire ieşim împreună


din nefericire încă mă zbat să-ți ating respirația

aburul mohorât al zilelor te îmbrățișează
îmi este ciudă o ciudă dulce cum nicotina


primăvara te umple
chipul tău îmblânzește chiar și obiectele ostile
în tinerețea ta se așează o femeie ofilindu-se
obișnuința devine ridul larg
împrospătat de anii umbrindu-ne

nu-mi spune că plouă
chiar dacă nu mai poți
chiar dacă tot trupul începe să-ți curgă
chiar dacă strigătul sfâșie cerul

hai să nu mai știm nimic
din nefericire ieșim împreună

hei
nu mă uita spânzurat de gleznele tale
calcă în mine cu toată talpa
apasă-te
intră
lasă-ți pantofii ciorapii mănușile lângă prag
goi încăpem atât de neîndoielnic unu
l în altul

ATILA RACZ: refugiatul


3
între pat și masă înserarea ca o
femeie ce șterge de praf obiecte
mărunte


un vierme galben roade pereții
în carne-i cresc aripi
amintirile refugiatului alunecă
prin țeava puștii până în glonțul
dulceag
cu degetul fecioarei apasă
cocoșul
pocnetul și implozia
inspirația adâncă

DORU EMANUEL ICONAR: aşchii de soare

liniște lină
senină lumină
liniște stinsă
de-ntuneric linsă
liniște arsă
de mâna ta toarsă
liniști revarsă
șoapta-ți întoarsă
liniști depline
împletite destine
în timp ce curgi râu
în mine

ATILA RACZ: noaptea ca o prostituată






noaptea asta în care îţi scriu este ca o prostituată
îmi ia sufletul şi se spală cu el
plătesc şi nu mă lasă să o ating mă mângâie
şi nu mă lasă să o ating
îmi trece prin nervii întinşi şi nu mă lasă
şi aşa mai departe oricum viaţa e scurtă

mă clatin îmi vine să mă sprijin de părul ei despletit prin fereastră
călăul mă priveşte atent uneori zâmbeşte
atingerile se plătesc bătrâne nu uita nu uita niciodată
actorii trebuiesc plătiţi ei ne învaţă noapte de noapte
cum să iubim scump şi în văzul lumii

este scris clar de regizor
acest film pentru părinţi
limbajul femeile împuşcaţii violatorii
nu sunt pentru adolescenţi moartea nu este o virtute
chiar dacă ucizi doar zmei ori balauri ori demoni

copiii se miră şi mă întreabă smeriţi
la ce dumnezeu te chinui cum dumnezeu nu vezi
poezia
moare pe dumnezeul meu moare pe limbă cum poţi să o traduci
ei vorbesc în engleză pentru ei nu exist
eu cel care îmblânzesc cuvinte eu cel care mă rog cu ele

sunt misoginul care visează

locuiesc într-o mansardă cu un animal ce-mi zgârie
pupilele interiorul
nu mai găsesc nimic din spaţiul în care am locuit
cu însingurarea

uneori stau aşa ca un bou şi mă privesc

omul ăsta din mine ce aluna mea vrea ce mai vrea

trebuie să-i adăugăm pământului şolduri de fotomodel
să-i îmbrăcăm fundul într-o rochie vaporoasă
să-i punem picioare să-i atârnăm sâni
să-l facem femeie la dracu altfel cum să-l iubim

sufletele tulbură liniştea i-am zis ei
dar ea este goală de tot şi nu mă priveşte

mi-am amintit că noaptea jumătatea mea noaptea
jumătatea mea noaptea mă lasă în voia morţii să dansez
cu noaptea jumătate a mea jumătate noaptea

îmi las gândurile să rătăcească şi eu plec dracului să mă îmbăt
să mă atârn de întâmplări să mă lovesc de destin
da
sensibilitatea din mine
trebuie înjunghiată

sâmbătă, 17 octombrie 2009

ATILA RACZ: foşnetul nopţii

- Atila Racz




foşnetul nopţii închide fereastra din zid

mă ridic din mine
o şopârlă îmi trece prin şira spinării
copilul îmbătrânit în uterul lumii

Cehov cu pescăruşul
negru în mâna roşie închipuind umilinţele
iubirilor neîmplinite

în pârâu chipul meu străpuns de păstrăvi
unda argintie a curgerii îmi trece prin orbite

sunt eu crescând printre ape pustiindu-mă
printre sălcii

poezia se umple de toamna înmărmurită pe glezne
ochiul dimineţii despică viaţa în nouă

desigur că mint desigur
că mimez bucuria de a înnoda cuvinte

ar trebui să tac

prietene
sunt înfrântul care nu mai crede în poezie
dar de fiecare dată mă închid în ea
urmărind umil timpul devenit carnivor

LIVIU-IOAN MUREŞAN :Nedumerire

" ziua de azi
mîngîie ochii zilei de ieri,

mama pasăre
cu viermele în plisc
bate din aripi,

în cuib vîntul."

(varianta propusă de atila racz}

TEODOR DUME: Un fel de meditaţie





Am trecut pe marginea drumului
de fiecare dată altfel
îmi priveam neputinţa
ca pe orice obiect pierdut
ori azvîrlit fără trebuinţă
m-am întors îndărăt
pe acelaşi drum
precum
păsările vara dar
n-am înţeles niciodată
de ce...

fiecare clipă se aduna în mine
ca o iluzie

când eram mic îmi plăcea
să mă cred mare şi
frumuseţea creştea
odată cu mine
îl copiam pe tata şi
alergam prin el
de la un capăt la altul
până o dată când
am crescut cu adevărat
şi de atunci mi-au rămas
gândurile şi toate lucrurile
neterminate de el

şi poate prea puţin din mine

în fiecare zi aceleaşi lucruri
aceleaşi dimineţi acelaşi miros de piele
şi aceleaşi dorinţi...

şi totuşi sunt fericit

mâine îmi voi imagina un alt drum
şi voi porni în acelaşi sens
în care s-a dus şi tata...