proză
Michel Dupré ieşi îngândurat din clădirea poliţiei. Maşina lui, un bătrân Volvo verde, aştepta cuminte la câţiva paşi. Ajuns la bancă, parcurse repede cele câteva trepte ce duceau la intrare. Însuşi directorul, teribil de speriat, îl aştepta la uşă. Se străduia să-l pună în temă, dar din bâlbâielile lui nu reţinuse decât cuvintele:
- Tocmai acelea? Tocmai acelea?
Spaima lui era de înţeles. Niciodată un astfel de eveniment nu tulburase liniştea instituţiei.
Mai mulţi colegi interogau personalul. Niciunul însă nu păru să îl bage în seamă, dar nici nu se aştepta să fie altfel. Fiecăruia îi suflase cel puţin un caz, rezolvându-l în stilu-i binecunoscut, lipsindu-i de gloria, binemeritată. Intră nonşalant în camera de valori. Detectivul Grandet era deja acolo. Cu o mină afectată asculta explicaţiile unuia dintre angajaţi, notând conştiincios într-un carneţel.
- Unul dintre hoţi a fixat camera pe o imagine veche, de aceea nu l-aţi văzut. Nu ştiu cum a făcut-o, dar vom afla, dădu verdictul.
- Cred că aici e vorba de mult mai mult, se pomeni vorbind Michel.
Grandet îl privi de parcă ar fi văzut o stafie şi fără să mai spună ceva, ieşi. Plecă şi el după ce privirea lui ageră cercetă camera cu atenţie.
Într-un birou vecin, poliţistul care fusese de pază în noaptea respectivă tocmai era interogat. Flerul îi spunea că individul ştie mai multe decât spune. Gândi că n-ar strica să-i bage puţin frica în oase. Se aplecă şi-i şopti la ureche, câteva cuvinte.
Grăsanul, somnoros, îl privi nemulţumit. Îşi dădu seama că nu-i poate ascunde adevărul, şi recunoscu spăşit că adormise în post. Se întâmplase în timp ce asculta o casetă, plicticoasă zicea el, primită de la fiul lui ce dorea să devină D.J. Adăugă cu glas scăzut:
- Când m-am trezit, în căşti se auzea o melodie necunoscută iar pe casetofon am găsit lipit un bileţel cu trei cuvinte: “Încearcă asta, bostane!”
I-a luat caseta. Melodia avea unul din acele ritmuri pe care le fredonezi obsedant.
- Asta e! strigă, trecându-şi grăbit mâna prin păr. Ştia unde va avea loc următorul jaf: la madame Rossete. Doamna avea un diamant extrem de frumos, trandafiriu, cu nuanţe albastre, un exemplar destul de rar pe piaţă. O anunţă, fără prea multe menajamente, că ar putea fi următoarea victimă. Fără să se piardă cu firea, madame Rossete îl pofti să-şi facă datoria.
Seara poposi în luxosul salon ce adăpostea seiful. Trântit într-un fotoliu, mai mult decât încăpător, cu o carte în mână, încerca să păcălească somnul, îngurgitând cantităţi imense de cafea. Era trecut de miezul nopţii când, umplându-şi din nou ceaşca, simţi nevoia să tragă câteva fumuri dintr-o ţigară, pe hol. De atâtea ori îşi promisese că va renunţa, dar tensiunea nopţilor de veghe nu-i uşura deloc sarcina. Fumă grăbit şi reveni in cameră. Lipsise cel mult două minute. Se aşeză în fotoliu, după care nu mai ştiu nimic.
- Tocmai acelea? Tocmai acelea?
Spaima lui era de înţeles. Niciodată un astfel de eveniment nu tulburase liniştea instituţiei.
Mai mulţi colegi interogau personalul. Niciunul însă nu păru să îl bage în seamă, dar nici nu se aştepta să fie altfel. Fiecăruia îi suflase cel puţin un caz, rezolvându-l în stilu-i binecunoscut, lipsindu-i de gloria, binemeritată. Intră nonşalant în camera de valori. Detectivul Grandet era deja acolo. Cu o mină afectată asculta explicaţiile unuia dintre angajaţi, notând conştiincios într-un carneţel.
- Unul dintre hoţi a fixat camera pe o imagine veche, de aceea nu l-aţi văzut. Nu ştiu cum a făcut-o, dar vom afla, dădu verdictul.
- Cred că aici e vorba de mult mai mult, se pomeni vorbind Michel.
Grandet îl privi de parcă ar fi văzut o stafie şi fără să mai spună ceva, ieşi. Plecă şi el după ce privirea lui ageră cercetă camera cu atenţie.
Într-un birou vecin, poliţistul care fusese de pază în noaptea respectivă tocmai era interogat. Flerul îi spunea că individul ştie mai multe decât spune. Gândi că n-ar strica să-i bage puţin frica în oase. Se aplecă şi-i şopti la ureche, câteva cuvinte.
Grăsanul, somnoros, îl privi nemulţumit. Îşi dădu seama că nu-i poate ascunde adevărul, şi recunoscu spăşit că adormise în post. Se întâmplase în timp ce asculta o casetă, plicticoasă zicea el, primită de la fiul lui ce dorea să devină D.J. Adăugă cu glas scăzut:
- Când m-am trezit, în căşti se auzea o melodie necunoscută iar pe casetofon am găsit lipit un bileţel cu trei cuvinte: “Încearcă asta, bostane!”
I-a luat caseta. Melodia avea unul din acele ritmuri pe care le fredonezi obsedant.
- Asta e! strigă, trecându-şi grăbit mâna prin păr. Ştia unde va avea loc următorul jaf: la madame Rossete. Doamna avea un diamant extrem de frumos, trandafiriu, cu nuanţe albastre, un exemplar destul de rar pe piaţă. O anunţă, fără prea multe menajamente, că ar putea fi următoarea victimă. Fără să se piardă cu firea, madame Rossete îl pofti să-şi facă datoria.
Seara poposi în luxosul salon ce adăpostea seiful. Trântit într-un fotoliu, mai mult decât încăpător, cu o carte în mână, încerca să păcălească somnul, îngurgitând cantităţi imense de cafea. Era trecut de miezul nopţii când, umplându-şi din nou ceaşca, simţi nevoia să tragă câteva fumuri dintr-o ţigară, pe hol. De atâtea ori îşi promisese că va renunţa, dar tensiunea nopţilor de veghe nu-i uşura deloc sarcina. Fumă grăbit şi reveni in cameră. Lipsise cel mult două minute. Se aşeză în fotoliu, după care nu mai ştiu nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu