poezie [ ]
se făcea că am murit şi lumea
mă privea ca pe un accesoriu de schimb
în palme mi se adunaseră toate grijile
de parcă eu aş fi fost ultimul
chiar şi moartea mă privea
cu suspiciune deşi ochiul îi
părea de plastic colorat viu
mă fixa aşa obsedant
doar o bucăţică din mine
zvâcnea în ritmul bătăilor de ceas
camera părea tapiţată în gri
cu bucăţi de hârtie rupte
din ziare vechi
tavanul un muşuroi
ridicat proaspăt şi
geamul o gură înfundată
cu sârmă ghimpată prin care
trecea liniştea înspre noapte
altădată aş fi dormit mult
mult mai mult numai că
cineva mă striga de afară
pe numele mic
iar în uşa pe care
se urca un păiangen
se izbea necruţător vântul
de afară mă privea orizontal soarele
cearşaful mototolit era singurul indiciu
că cineva trecuse prin patul meu...
mă privea ca pe un accesoriu de schimb
în palme mi se adunaseră toate grijile
de parcă eu aş fi fost ultimul
chiar şi moartea mă privea
cu suspiciune deşi ochiul îi
părea de plastic colorat viu
mă fixa aşa obsedant
doar o bucăţică din mine
zvâcnea în ritmul bătăilor de ceas
camera părea tapiţată în gri
cu bucăţi de hârtie rupte
din ziare vechi
tavanul un muşuroi
ridicat proaspăt şi
geamul o gură înfundată
cu sârmă ghimpată prin care
trecea liniştea înspre noapte
altădată aş fi dormit mult
mult mai mult numai că
cineva mă striga de afară
pe numele mic
iar în uşa pe care
se urca un păiangen
se izbea necruţător vântul
de afară mă privea orizontal soarele
cearşaful mototolit era singurul indiciu
că cineva trecuse prin patul meu...
5 comentarii:
+ Uneori, moartea trece...
Emil Iliescu
[16.Jun.09 21:15]
Uneori, moartea trece ca un fugar hăituit prin somnul nostru. O simţim aievea, ea este cea care face ca toate grijile noastre să nu mai existe. Ni le adună "în palmele" împreunate creştineşte, dureros de împietrite, la piept. "Bucăţica" aceea din noi, care mai respiră cu ultima zvâcnire a pendulului, este flacăra albastră a sufletului ce se lasă dus spre tăriile cerului. Coborâm în odaia mortuară, groapa eternă. Acolo vom regăsi elemente domestice, de care ne-am despărţit cu greu la plecarea spre dincolo: bucăţi de viaţă petrecută din ziare vechi, care s-au scufundat în uitare, ca şi noi. Întâmplări cotidiene, care au făcut parte din viaţa noastră, colorată în "griul" spleenului ei. Deasupra noastră greaua humă ce ne apasă ca un muşuroi, tumul etern. Tăcerea ne împresoară, fiindcă s-a pierdut a naturii sfântă limbă, prinsă în gheare de "sârmă ghimpată" şi neputinţă. Ivirea dimineţii( "de afară mă privea orizontal soarele") apoi, un glas drag, care cheamă pe numele mic, de alint, ne trage înapoi înspre lumina vieţii. Rămâne doar palida urmă a cearşafului mototolit, semn că pe acolo trecuse, cu adierea ei stranie, moartea...
Un poem existenţial grav, un dialog patetic, pe care Theodor Dume îl poartă cu fiinţa aflată în pragul unei treceri iniţiatice spre moarte, sub aripa diafană a visului. Pentru acest gest estetic şi pentru clipele de plăcere literară pe care poezia domniei sale mi le-a produs, ori de câte ori am intrat pe pagina sa, o recunoaştere târzie.
Cu prietenie, Emil Iliescu
= în palme mi se adunaseră toate grijile
Maria Prochipiuc
[16.Jun.09 14:42]
visuri, visuri ar spune unii…visuri, visuri, spun eu, văd unele rupturi în vers tocmai pentru a reda acea stare de nelinişte a visului, un fel de înlănţuire a imaginilor, greu de redat când realitatea îşi intră în drepturi. Concluzia visului ar fi cele două versuri de final. Începutul poemului şi cu finalul sunt într-o discordanţă totală. Mă voi opri în mod deosebi la strofa a doua, împreunarea palmelor, unde sunt adunate toate grijile îmi dă o imagine deosebită…în palemle poetului se pot aduna grijile sau de ce nu aceste griji capătă altă dimensiune atunci când palmle se împreunează într-o îmbrăţişare. În coşmarul visului sunt introduse multe elemente: moartea, palmele, ritmul bătăilor de ceas, camera în gri, ziare vechi, sârma ghimpată, păiangen, toate intrate în mişcare dă acea stare, care se termină cu totul altfel… de afară mă privea orizontal soarele
semn
Doru Emanuel Iconar
[17.Jun.09 22:34]
Ai reuşit să o creezi o atmosferă, marca "Dume" pe care nu o regăseşti la mulţi, frămânţi cuvintele căutându-te pe tine, destinul tău, cauţi motivaţia ta de a fi. Adevărat, nimic pentru cei grăbiţi nu se găseşte în versul tău şi acest fapt declanşează nevoia de căutare a semnelor lăsate de tine.
Te urmăresc în continuare, încerc să-ţi analizez confesiunile, pentru că eu aşa le percep.
Doru Emanuel
= cineva mă striga de afară/ pe numele mic
Ion Mihaila
[18.Jun.09 00:16]
Poate că uneori nu e nevoie de metaforă, poezia curge aşa de natural ca un râu care ocoleşte în grabă munţii, de multe ori lasâdu-i ca pe proşti cu gura căscată....apa râului de munte curge de milenii la fel de curată şi e plină de păstrăvi(acele cuvinte pe care unii nu le pot prinde cu mâna minţii, a gândului...) AŞA VĂD EU POEZIA DVS...D.LE DUME!!!
Înainte de a vă citi poezia, v-am citit CV-ul literar,de aceea, am rămas uimit de anumite comentarii la acest poem deosebit de plăcut de citit şi simţit.
Evit să mai fac vreun comentariu la acest text să nu fie interpretat trocul sau barterul la nivelul comentariilor aplaudace...
Cu deosebită stimă,
Mihai Dor.
parere
George Daryoung
[18.Jun.09 15:05]
am citit cu placere poezia. itinerarul parcurs intr-o atmosfera onirica, hotarul dintre realitate si vis, viata si moarte, dovedesc ca autorul "are multe de spus". ciudata este comunitatea de pe acest site, relatia consacrati- neconsacrati.
george
Trimiteți un comentariu