TEODOR DUMER: Ultimul diagnostic. Suspect de moarte

POEZIE

Tocmai când vroiam să-mi proptesc pleoapa de aerul intrat în cameră prin infracţie mi-a săgetat ochii un şpan aruncat de la marginea nopţii înţepenit acolo mă pişcă nu tare dar suficient cât să mă determine să înjur şi să mă vaiet ca bunică-mea care se răstea la Dumnezeu atunci când se ardea siguranţa de la tabloul electric ţintuit de peretele tapetat cu păianjeni astăzi vreau să fiu calm ceva mai calm ca în alte dăţi şi să răspund cuviincios la salut să nu creadă cineva că m-am îmbogăţit peste noapte şi că nu vreau să conversez cu vecinii deşi sunt trist prea trist şi voi întârzia la serviciu sau poate n-am să mai merg deloc... nu n-am întârziat niciodată îmi va fi dor de cafeaua neagră băută la cinci dimineaţa de înghesuiala de pe tramvaiul doi care mă ducea până la capătul liniei înafara oraşului de salutul răguşit al maistrului cu burtă pe care-şi aşeza pontajul şi nu în ultimul rând de ticăitul ceasului de la poartă care bătea de şase ori dimineaţa şi de două ori la amiaza topită în halba cu bere de la cârciuma Bihoreana nu ştiu aş vrea să cred că azi viaţa îmi aparţine deşi parcă e pentru prima dată când mi-e dor de moarte... am senzaţia că aştept pe cineva şi că trebuie să mă gătesc frumos să-mi pun cămaşa albă cea cu gulerul lat costumul şi cravata gri mai întâi o să-mi lustruiesc pantofii ăia negri rămaşi de la nunta fiului meu între mine şi distanţa de afară există multă ceaţă mi-au amorţit braţele şi încheieturile tremur nervos mi-e frică de o blocare a privirii dincolo de lumină mi s-au împăienjenit ochii mă târăsc aproape inuman vorbesc gângăvit de parcă aş avea un opritor de cuvinte mi s-a făcut frică o frică închisă precum rana care refuză durerea şi mi-e puţin frig simt că mă afund deviant într-o lume în care realitatea nu ţine cont de sentimente şi lucruri nu văd nici oameni decât un spaţiu îngust şi umed ca igrasia crescută dinăuntru peste alte gesturi plouă încă mai plouă oare ce poate să însemne...