BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME

Oare de ce se moare
fără ca timpul să-ți îngăduie
să te cunoști pe tine însuți?
(teodor dume)

28/08/2009

TEODOR DUME: Singurătatea ca formă a realităţii interioare


personale [ ]
stare
Colecţia: texte filozofice


teo nu-şi găseşte locul
e mult mai bătrân decât
arătătorul de la ceasul lipit
pe tencuiala peretelui alb

noaptea de iarnă ticăie
între două respiraţii
acoperind clipele
până dincolo
de marginea privirii

teo trage cearşaful vrând
să rămână în noapte
cu gândurile muiate în linişti
soarbe din cuvinte
ca dintr-o rugă
nu are unde să plece
se goleşte pe dinăuntru
înşfacă o felie de aer
şi priveşte
afară
nimeni
caută un drum
o potecă ceva
sau poate un nume
reinventând totul
acolo înăuntru
lângă liniştea lipită
de versantul drept al inimii
au mai rămas câteva nervuri
în care s-a refugiat viaţa

teo s-a ascuns
îşi lipeşte cuvintele de limbă
şi tace în timp ce-şi aminteşte
toate lucrurile vechi
(parcă dintr-o altă dimensiune)
cu mulţi oameni şi biserici renovate în alb

ceva se întâmplă

teo se pierde
pare să nu-şi mai amintească
numele tatălui confundă pruncii
cicatricea ascunsă sub brăţară s-a întins
are culoarea galbenă şi foarte puţin negru
dar nu vrea să ştie
pentru el lumea se sfârşeşte în fiecare zi

teo derulează imagini
îşi vede mezinul îmbrăcat
în hanoracul cu glugă neagră
inima tace
ceva începe să moară

teo se face că doarme

*

singurătatea e o formă a vremii în care
te ascunzi de teama să nu te afunzi în tine
în timp ce te prefaci că trăieşti...

. |



9 comentarii:

maria gabriela dobrescu spunea...

"Ceva se întâmplă"

Maria-Gabriela Dobrescu
[22.Nov.08 11:07]
Mă pregăteam să scriu despre singurătate, dar citind poezia ta mi-am dat seama că nu mai are rost. Altcineva făcuse asta înainte mea şi trebuie să recunosc că a făcut-o destul de bine.
"singurătatea e o formă a vremii în care
te ascunzi de teama să nu te afunzi în tine
în timp ce te prefaci că trăieşti..."
Ce aş mai fi putut spune?
Maria

călin sămărghiţan spunea...

STEA
+ Despre forma realității sau viabilitatea cercului interior

Călin Sămărghiţan
[22.Nov.08 14:55]
O poezie aidoma unei alergări de imagini artistice care se succed într-un spațiu inelar, concentric, ”îngust” al gândului poetic orbitând împrejurul ideii centrale a singurătății ca ”formă a realității interioare”. Singura, am adăuga noi. Pluralitatea înseamnă deja alienare, chiar dacă înseamnă totodată și alinare. Căci despre asta e vorba aici: despre distanța dintre alienare și alinare. Care e diferența? O vocală! O poezie! Un spațiu! Ei bine, în acest spațiu interior scrie Teodor Dume. De aceea am spus ” spațiu îngust”, poezia lui e ”subțire”, fină, disecantă.

Acest spațiu așadar, e inundat de imagini fin artistice: arătătoare de ceas lipite de perete, martore ale unui timp încremenit, o noapte de iarnă care ”ticăie”, semnul unei tăceri absolute accentuate și de acele ”gânduri muiate în liniști”. În această specifică lume, cuvintele sunt totul. Ele sunt ”sorbite”, ele ”reinventează”, ele sunt companiile inimii ”pe versantul ei drept”, cum remarca și Ramona, o imagine de excepție. Ele se lipesc de limbă și tac, o altă ”subțire” constatare. Ele sunt martorele tuturor ”lucrurilor vechi”. Ele sunt singurele. Veți întreba: singurele care ce? Ei bine, singurele și atât.

Gluga neagră și inima ce tace dinspre final, accentuează aceeași atmosferă tainică, chiar misterică, aici însă, când ”ceva începe să moară”, discursul adaugă o imagine mai personală ce se întrupează din aburul trăirilor de mai sus. E momentul când teo (folosesc la fel ca autorul litera mică) ”se face că doarme” tocmai pentru a păstra aceeași impresie de liniște și tăcere. De aparentă indiferență. ”Se face că doarme” e ”minciuna” perfectă, e scuza de acoperire a ne-dormirii interioare, forma de alinare a alienării. Când singurătatea pare că-l copleșește pe autor, acesta se teme de înstrăinare, dar totodată, iată, singurătatea se dovedește a fi singura cale de descoperire a adevărului și de revelare a ”realității interioare” ca unică formă de existență. E ideea care împinge poezia înspre tărâmul filosofic al discernerii lucrurilor și realităților lumii, interioare într-o primă fază, pentru a se proiecta abia mai apoi în exterior. Aceasta e direcția, nu invers. Pentru aceasta singurătatea e forma esențială de viață, și abia apoi pluralitatea ca formă de împlinire, dar ne-necesară.

Eu de câte ori mă gândesc la Teodor Dume, pe care cândva l-am numit ”gentlemanul desăvârșit”, de fiecare dată, probabil datorită fotografiei din pagina sa, văd lacul întins și pădurea din spate. Această poezie se mulează perfect pe profilul domniei sale.

Am lăsat la urmă sentința finală, care îmi place foarte mult ca viziune poetică, deși personal consider că singurătatea e singura 'formă viabilă de viață'. Poate că și pentru domnia sa, dar se face că doarme.

O poezie de remarcat, pentru care primiți vă rog, totala mea admirație.

liviu ioan mureşan spunea...

Da, da, da, deosebit, Teo.

Liviu-Ioan Muresan
[23.Nov.08 06:17]
Dupa aceste comentarii nu mai pot sa spun nimic. Remarc doar acea persoana a treia la care Teo se raporteaza aici. Si retin.

doru dorian david spunea...

amplitudinea singuratatii

Doru Dorian David
[22.Nov.08 18:45]
Teodor, m-am asezat in tacere in poem... in fereastra ta oricum invie si mor stele... acum sunt linistit, o liniste blanda langa tine, batrane, comentariile sunt de prisos, vorbesc numai despre mine, a ma ierta cititorul... vreau sa-ti spun ca iti sta mult mai bine in poemul amplu, in el reusesti deplinatatea! Nu uita!
Ganduri bune

george floarea spunea...

Cu gândurile muiate în liniști

George Floarea
[23.Nov.08 05:59]
Îmi place poemul dar și profunzimea temei alese. Un poem scris cu sângele și stările autorului, tocmai din acest motiv un poem credibil și plin de substanță.

„ singurătatea e o formă a vremii în care
te ascunzi de teama să nu te afunzi în tine
în timp ce te prefaci că trăiești...”

Un gând de o mare profunzime dintr-un poem scris cu maturitate de un om sincer cu el. gf

angela spinei spunea...

teo, singuratatea este singura forma de autenticitate umana

angela spinei
[23.Nov.08 03:41]
introiectie in acest poem
inimile noastre tac la rascruce de drumuri dar aceasta inca nu este singuratate. daca tace - inca mai comunica, inca mai exista.
cred ca cel mai important este sa stii sa comunici cu tine insuti. si tu o faci atat de frumos aici.

cu respect
angela

bogdan dragomir spunea...

tranzit

bogdan dragomir
[23.Nov.08 21:22]
Poemul "Singurătatea ca formă a realităţii interioare" gravează -într-un fel- mutaţia categoriilor psihice, tranzitul de la ego la sine. Altfel spus, ansamblul se rezumă la asertaţia: poemul gândeşte autorul (poemul ca reprezentant al sinelui, al interiorităţii şi autorul ca exponat al eului, al exteriorităţii identităţii psihice). Răsturnarea icebergului se produce încă din prima strofă: "teo nu-şi găseşte locul/ e mult mai bătrân decât/ arătătorul de la ceasul lipit/ pe tencuiala peretelui alb". Aşadar, suntem situaţi dintru început într-o stare de confuzie, de discomfort emoţional, exteriorul nu mai coincide cu exteriorul- teo nealiniat cu timpul său. Interesant este faptul că avem de a face cu o relatare, cu o conştiinţă de gradul trei care ne informează asupra acestui fapt. Pe axele timpului interior (spune aceasta conştiinţă) el (teo) este mult mai bătrân. Ce poate semnifica aceasta dacă nu un sine ieşit la lumină, un sine conştient, capabil să emită judecăţi asupra apendicelui său- eul. O luciditate ce cuprinde "marginea privirii", adică posibilităţile empirice, condiţionatul biologic.
" Teo se pierde". Odată cu el se pierde şi memoria imediatului- numele tatălui, numele fiilor. Singurătatea ca o fizionomie a uitării; căci numai ea lasa posibilitatea expluatarii structurilor intime.

roman anamaria spunea...

"soarbe din cuvinte ca dintr-o rugă..."

Roman Anamaria
[23.Nov.08 21:44]
Când eram mică aveam un glob (se mai găsesc în comerţ) cu un peisaj de iarnă în interior, în mijlocul căruia era un copil cu o săniuţă. De câte ori întorceam globul, mai ningea o dată peste copil şi mereu aveam impresia că acesta îmi zâmbeşte a mulţumire...
Când Teodor Dume "soarbe din cuvinte/ca dintr-o rugă" simt că "ceva" îmi "întoarce globul"... iar eu sunt acel copil care nu ştie cum să mulţumească pentru că mai ninge o dată...
"singurătatea e o formă a vremii în care
te ascunzi de teama să nu te afunzi în tine
în timp ce te prefaci că trăieşti..."
O poezie de care mă desprind greu.
mulţumesc pentru aceste trăiri,
anamaria

andrei trocea spunea...

= *

Andrei Trocea
[26.Nov.08 19:29]
un poem in fata caruia e bine sa-ti tii respiratia. launtric, ca orice apa linistita careia nu ii ghicesti adancul. iar daca pana aproape de sfarsit e un dans inauntrul lui teodor dume, la sfarsit carcasa se desface si peste lumea cititorului se suprapune lumea lui teodor dume.
sau mai pe scurt: sfasietor de trist, sfasietor de singur, urlet de laiol.

cu prietenie,
andrei ot tgocna