poezie [ ]
nu ştiu cât de mult
mi-am obosit paşii
astăzi
poate mai puţin
ca altădată
dar ştiu că uneori
mă opresc şi atunci
mă inund cu amintiri
tristeţile îmi dau târcoale
şi mi-e dor de voi
de fericire
curaj
de naivităţile din lăuntrul meu
nelocuit de la o vreme încoace
ştiu
nu mai este loc pentru mine
trupul mi-a devenit gest
dar unul simplu de pe care
s-au desprins toate privirile
iar sufletul un cerc rostogolit
pe o margine undeva care
conţine un fel de acid...
poate nu m-am străduit prea mult
chiar dacă astăzi am fost la biserică
şi am dus prescură şi câteva lumânări
dar ce folos...
timpul oprit în mine arată
ceea ce sunt şi nu
ceea ce am fost
mi-am împărţit până şi respiraţia
ca un gest să mai pot trece
prin copilărie
doar o singură dată
să mă strig pe numele de botez
azi nu mă strigă nimeni
aşa că nu mă strigaţi nici voi
şi nu vă grăbiţi
pământul îmi absoarbe umbra
trupul a murit
moartea mi-a dozat sufletul
şi consumă o tabletă pe zi
pentru a nu lăsa urme
trăieşte ca o femeie
în mijlocul lucrurilor...
cu singura diferenţă
că nu trădează niciodată
oricum nu mai contează
priviţi-mă ca pe un refuz
mi-am obosit paşii
astăzi
poate mai puţin
ca altădată
dar ştiu că uneori
mă opresc şi atunci
mă inund cu amintiri
tristeţile îmi dau târcoale
şi mi-e dor de voi
de fericire
curaj
de naivităţile din lăuntrul meu
nelocuit de la o vreme încoace
ştiu
nu mai este loc pentru mine
trupul mi-a devenit gest
dar unul simplu de pe care
s-au desprins toate privirile
iar sufletul un cerc rostogolit
pe o margine undeva care
conţine un fel de acid...
poate nu m-am străduit prea mult
chiar dacă astăzi am fost la biserică
şi am dus prescură şi câteva lumânări
dar ce folos...
timpul oprit în mine arată
ceea ce sunt şi nu
ceea ce am fost
mi-am împărţit până şi respiraţia
ca un gest să mai pot trece
prin copilărie
doar o singură dată
să mă strig pe numele de botez
azi nu mă strigă nimeni
aşa că nu mă strigaţi nici voi
şi nu vă grăbiţi
pământul îmi absoarbe umbra
trupul a murit
moartea mi-a dozat sufletul
şi consumă o tabletă pe zi
pentru a nu lăsa urme
trăieşte ca o femeie
în mijlocul lucrurilor...
cu singura diferenţă
că nu trădează niciodată
oricum nu mai contează
priviţi-mă ca pe un refuz
6 comentarii:
+ Răspuns de la un posibil destinatar!
Maria Prochipiuc
[31.Jan.09 15:07]
nu ştiu cât de mult
mi-am obosit paşii
astăzi
poate mai puţin
ca altădată
dar ştiu că uneori
mă opresc şi atunci
mă inund cu amintiri – Paşi ne duc , ne aduc sau poate noi îi ducem pe unde ne este trebuinţa, alteori doar aiurea, alternaţa pasului e ca mersul timpului printre zile şi nopţi, pas cu pas, trecem, obosim, chiar dacă uneori ne poticnim, important este să păşim. Sunt momente când ne auzim paşii cum ne petrec prin viaţă, dând curs amintirilor. Dacă suntem buni alergători, fiecare trecere pare o izbândă sau chiar este, amintirea ne face să întoarcem capul, să ne revedem paşii, sunt locuri pe unde paşii noştri i nu au lăsat urme, e posibil ca atunci să ne fi fost foarte greu şi cineva să ne fi purtat pe brate. Important, în mersul prin viaţă e să păstrăm ritmul, aşa cum e impus în poezia clasică, alteori să putem ajunge la ţintă iuţim pasul, e poate perioada tinereţii când suntem mereu în alertă.
tristeţile îmi dau târcoale
şi mi-e dor de voi
de fericire
curaj
de naivităţile din lăuntrul meu
nelocuit de la o vreme încoace – Starea sufletească se exprimă de cele mai multe ori prin felul nostru de a ne comporta, de a intra în dialog cu ceilalţi şi atunci tristeţea devine dor, dorul e dragostea noastră de aminitiri, de cei ce au contribuit la amintirile noastre, acest sentiment produce de cele mai multe ori o suferinţă interioară, greu de descris. Ne amintim de simplitatea comportării noastre, şi ne-ar place să ne însuşim sentimentul naivităţii, al simplităţii noastre dintru început.
ştiu
nu mai este loc pentru mine - Conştiinţa adevărului, a prezentului este exprimată prin acest: ştiu! Cunoşti foarte bine realitatea şi începi să dai verdicte, dar ascultă ce-ţi spune sufletul, eşti cumva în neputinţa de a explica nesiguranţa acestui moment, nu întâmplător te întorci la naivităţi. Ştii şi vrei să crezi că te cunoşti pe tine, că, acum eşti într-un anumit fel şi că nu se mai poate întoarce ce a fost. Totuşi ţii seama că, acolo în interior s-a întâmplat ceva, din această cauză te întorci la amintiri, vrei să te revezi, poate cu ochii de acum: dar ce folos.../ timpul oprit în mine arată/ceea ce sunt şi nu/ceea ce am fost Se pare că nu mai exită nici o soluţie: chiar dacă astăzi am fost la biserică / şi am dus prescură şi câteva lumânări / mi-am împărţit până şi respiraţia / ca un gest să mai pot trece /prin copilărie /doar o singură dată/să mă strig pe numele de botez . Parcă ai avea un spaţiu delimitat, încât trebuie să stai neclintit, dar starea este cu totul alta, te simţi în faţa unui lucru sau de ce nu a unui timp, care nu mai corespunde cerinţelor, totul pare de neînţeles, şi nici măcar nu încerci să-l cuprinzi cu mintea: azi nu mă mai strigă nimeni /aşa că nu mă strigaţi nici voi /şi nu vă grăbiţi/pământul îmi absoarbe umbra /trupul a murit.
oricum nu mai contează
priviţi-mă ca pe un refuz – simţi nevoia unui punct de sprijin, pentru că nu mai este loc pentru mai mult sau nu se mai întâmplă nimic...şi totuşi nu ai ajuns la limita maximă...mi-ar fi plăcut să-i dai cititorului un alt sentiment, spus direct, acel sentiment de optimism...şi totuşi eu găsesc o mare valeţă a cuvântului refuz , tocmai aici e tot secretul poemului. Când vrei ceva, nu vrei doar de dragul de a vrea, vrei ceva din dragoste ( mă opresc doar la această variantă) şi eşti refuzat, îţi doreşti tot mai mult. Îndemnul de a fi privit, ca un refuz, îndeamnă cititorul să examineze vizual poemul şi să-l examineze într-un anumit fel, poate în felul în care am intrat eu în poem şi l-am comentat după starea mea. Sper să nu fie deranjantă oprirea îndelungă asupra textului, dar mai ales asupra interpretării.
Parcă la acest vers: azi nu mă mai strigă nimeni aş spune doar: azi nu mă strigă nimeni!
"este loc pentru tine"
Doru Emanuel Iconar
[31.Jan.09 13:45]
Scrisoare către tine însuţi, cam aşa îmi sună versurile tale. Ȋţi analizezi situaţiile, stările, aşteptând lumina, un fel de bilanţ la sfârşitul zilei de care nu eşti mulţumit. Cred, poate greşesc, că nu ştim să apreciem viaţa pe care o ducem. Da, uneori facem mai mult, alteori mai puţin, dar Domnul nu cântăreşte cât „ne-am obosit paşii”. De aceea este loc pentru toţi, numai că acel loc trebuie găsit. Doar o singură dată acceptă-te şi vei primi toate lucrurile de care ţi-e dor.
„de botez” nu era necesar.
Doruleţ
oricum...
ioana bolba
[31.Jan.09 16:14]
am citit poezia ta de mi-a ramas mintea dusa "de naivităţile din lăuntrul meu
nelocuit de la o vreme încoace", finalul e trist si amar, tocmai de aceea nu pot sa te refuz sa te citesc, sa te gandesc.
Teo, mi drag cuvantul tau..
cu respect,
= Poem
Liviu-Ioan Muresan
[31.Jan.09 16:42]
ce merita cu prisosinta a fi remarcat. Ma bucur cind am sansa de a citi asemenea texte. Profund, filosofic, placut.
Cu placerea lecturii, LIM.
Trupul devenit gest
George Floarea
[31.Jan.09 19:30]
Îmi place mult acest poem-confesiune și mă bucur că el m-a făcut să revin cu un comentariu aici. Și mie îmi pare și un soi de „strigăt dinlăuntru”, o evocare de om pustiit în fața ultimei înfruntări.
Cu respect și admirație,
George Floarea
bun
Snowdon King
[31.Jan.09 22:10]
lui Teodor nu ii este frica de ceea ce este si ceea ce reprezinta ca fiinta, suflet, amintiri. nu ii este frica de a fi sincer, de a cerceta in profunzinea sufletului sau, acolo unde cuvintele asteapta sa fie scoase la suprafata.
mă inund cu amintiri - as scoate: mă inund cu
stii bine de ce
trupul mi-a devenit gest
dar unul simplu de pe care
s-au desprins toate privirile
elimina relativele
gest desprins de priviri - mai eficace
sfarsitul excelent - priviti-ma ca pe un refuz
tot inainte teo
Trimiteți un comentariu