poezie
Ca o candelă aprinsă
în biserica de lut
este trupul meu
care cedează
în faţa ta
doamne
uit de mine
nu ştiu cât va dura
frigul rătăceşte prin vene
mă pierd
dar nu-mi pasă
drumul e plin cu oameni
gestul îmi îngăduie
să iau forma zilei
şi să respir
în biserica de lut
este trupul meu
care cedează
în faţa ta
doamne
uit de mine
nu ştiu cât va dura
frigul rătăceşte prin vene
mă pierd
dar nu-mi pasă
drumul e plin cu oameni
gestul îmi îngăduie
să iau forma zilei
şi să respir
16 comentarii:
STEA
+ iau forma zilei şi să respir
Maria Prochipiuc
[27.Nov.08 11:19]
Rezultă din acest poem virtutea omului de a se putea vedea în diferite ipostaze, arderea e ecoul fiinţei care tinde spre ceva. Nevoia de a întoarce privirea sprea ce am dorit să fim şi privirea stării în care ne aflăm este drumul poetic al creatorului de frumos. Poemul este definitoriu, construcţia poemului e armonizată şi trăită în mod deosebit. Versul simplu, dar cu semnificaţii multiple... drumul e plin de oameni!
= Teodor, placut
Liviu-Ioan Muresan
[27.Nov.08 12:59]
Imi place in mod deosebit finalul
"gestul îmi îngăduie
să iau forma zilei
şi să respir".
Un text profund, filosofic si religios, demn de a plasa omul acolo unde ii este locul. Iar omul recunoaste aceasta si o exprima poetic.
= om bun
angela spinei
[27.Nov.08 11:27]
cu daruire de sine, cu empatie, cu intelegere a timpului, a lumii si a durerii
pe de alta parte, raportul gest-cuvant. ai dreptate
tocmai gesturile sunt cele care permit respiratia. ele ne arata calitatea de om.
cu placerea lecturii
si a meditatiei asupra textului
angela
= da...
Marius Surleac
[27.Nov.08 11:40]
Un poem care îmi place mai ales pentru jocul planurilor, pentru mesajul trimis. Are ritm! Poate greşesc, dar tind să văd în acest poem un tablou amplu al efemerităţii, surpinderea pasajului apropiat morţii, priveghiul şi drumul până la groapă, însoţit de alaiul de rude şi prieteni. Titlul "Om bun" face trimitere la tradiţie şi la ritualul înmormântarii, deoarece fiecare care trece spre următorul nivel se spune că e "a fost un om bun".
Mi-a plăcut!
Cu prietenie,
Marius
= teo
cezara răducu
[27.Nov.08 11:41]
nu degeaba am spus într-un comentariu de al meu că eşti un om bun.
am să ascult liniştea asta în biserici de lut.
cu sfială prin poezia ta,
cezara
titlul
ştefan ciobanu
[27.Nov.08 11:53]
plus continuarea poeziei redau foarte plastic ce se spune in biblie
in fericiri. omul bun e ceva ce depaseste ochiul simplu.
/gestul îmi îngăduie
să iau forma zilei
şi să respir /
un final frumos
Om bun...
Ioana Geier
[27.Nov.08 12:07]
Simplu si imperial!
Cu simpatie,
Ioana
om bun, deschide-ne calea...
eugen pohontu
[27.Nov.08 14:29]
"îstelatul" meu prieten, trăirile tale, imaginile induse, sunt parcă spuse de mine, dar mult mai bine stau în plămada cuvintelor harnic aşternute de tine...
finalul, întradevăr, este excepţional, cum mai remarcase cineva...
cu siguranţă este una dintre cele mai frumoase poezii ctitorite de tine pentru sufletul cititorilor...
dacă aş avea stele, de mult ţi-aş fi făcut o constelaţie!
cu profundă consideraţie,
eugen
Omului bun
Maria-Gabriela Dobrescu
[27.Nov.08 22:15]
Văd că frigul ăsta a trecut şi pe la tine, dar tu cu optimismul tău ai văzut ce mulţi nu pot vedea:"drumul e plin cu oameni". Poemul acesta mi-a îngăduit astăzi să iau forma zilei şi să respir poezie.
Maria
Poezia ca leac
George Floarea
[27.Nov.08 22:15]
Am trecut și eu pe aici, și-am respirat liniștea, am stat în lumina acestui poem și astfel am luat forma unui gând bun. Acum cu siguranță respir și mă bucur de asta. Citind poemele lui Teodor Dume mă curăț de zgura unor zile anoste, minunate remedii pentru suflet și minte sunt aceste poeme izvorâte din talentul și sinceritatea unui om bun. gf
= teodor dume
dan herciu
[27.Nov.08 23:05]
... doar atât:
un text foarte bun.felicitări!
şi (mi-am permis o variantă):
candela aprinsă-n
trupul meu de lut
cedează în faţa ta, Doamne
frigul rătăceşte prin vene
dar nu-mi pasă
drumul e plin cu oameni
gestul îmi îngăduie
să iau forma zilei
respir
cu prietenie
dan h.
o luminiţă
Doru Emanuel Iconar
[28.Nov.08 14:53]
Spune, Teo, eu ce să mai spun după toţi cei care au trecut pe aici aşezând vorbe peste vorbe, care de care mai frumoase, mai meşteşugite? Dar ştiu că mă aştepţi, pot să nu vin? Uite, am cinci minute libere şi poposesc o clipă, doar cât să aprind o luminiţă ochilor tăi, doar cât să spun: mi-a plăcut. Acesta e drumul tău.
Doruleţ
apuseni
Dana Stefan
[28.Nov.08 19:28]
mi se strange sufletul din sfintenie aici
piatra pe piatra, cu CEVA din spiritul moţului ce-si cara ciuberele prin zapezi, lutul iti fierbe pe dinlauntru in culoarea pamantului..
"ma pierd dar nu-mi pasa, iau forma zilei si respir" -
"Ca o candelă aprinsă în biserica de lut este trupul meu"
bihor, oameni din bihor...
frumos frumos de tot
Linea
extatic
bogdan dragomir
[28.Nov.08 22:49]
Arhetipul omului "bun" din acest poem se pliaza pe vertebralitatea lui homo religiosus. Acesta traieste extaza si isi asuma sacrul ca pe un misterium tenendum(cum ar zoce R. Otto), ca pe o colpesitoare/inspaimantatoare ratiune ultima ce conditioneaza fiinta. Relevant este: "în faţa ta/doamne/uit de mine".
Nerelevante pentru poem (cred eu) sunt versurile: "din cadru/mă pierd/dar nu-mi pasă". As zice ca acest gen de atitudine nu e potrivita cu modul de a fi al omului "bun" cunstruit aici. Acest om vascularizat prin "frig", care ma duce cu gandul la spasmele extazei nu poate fi indiferent, nu astfel.
Deasemenea, "gestul" care ingaduie coagularea formei(in ultima strofa), ar putea fi privit si ca rit(ual) caci prin acesta lumea se constituie ca reificare, dar si ca o realitate separata. Ritualul lasa posibilitatea mutabilitatii ontologice.
Bun poem!
Bogdan Dragomir
firesc.
Petru Teodor
[04.Dec.08 14:11]
Nu este vorba de ritual. Ci de sentiment.
Iar replica cu ritualul, nu-si are rostul. Iar apropo de ritual, pana nu il parcurgi, nu ai cum sa-l intelegi. De asta ritualul este initiere intr-un mister, iar analiza ritualului ceva lipsit de sens.
Sa revenim un pic altfel asupra poezie. Adica - mic comentariu:
- ca o candela aprinsa in biserica de lut - ca o lumina in interior, lumina care topeste si dematerializeaza acest trup, aducandu-l aproape de Dumnezeu;
- topirea trupului ceara, cu frigul ratacind prin vene (descrierea unei materii moarte) - este patrunderea in viu (viul cerului, nu al pamantului);
- in fata ta, Doamne, uit de mine - uitarea de sine este conditia desmarginirii; cata vreme trupul ramane inchegat intr-o forma, ramane sine, nu se daruie; doar arzand in lumina, dand nastere la ceva ce nu-i apartine, omul-trup-ceara devine viu-etern (divin);
- acum ma reintorc catre inceput si recitesc; nu stiu cat va dura aceasta uitare de sine; nici autorul nu stie; ma regasesc alaturi de el; frigul ce rataceste este reamintirea materiei moarte din care omul este cladit, asemeni bisericii de lut; doar candela, lumina ei este ceva pur si indefinit etern;
- simt cum ies din cadru, ma pierd dar nu-mi pasa - doar aceasta pierdere permite transfigurarea fapturii; cadru - aici cuvantul este o pierdere a sensului, gest care poate fi privit dual; prima perspectiva ar fi iesirea din limita, din sine, pierderea formalului si intrepatrunderea cu lumina candelei din interior; acest gest ar fi o regasire in fapt; a doua perspectiva ar fi iesirea dintr-o atitudine adoratorie si intrarea in formal, cu pastrarea doar a secundei din acea trecere catre divin ce o aduce iubirea de non-sine (in acest context "cadrul" va fi privit ca un interior, loc intim, nesemnificand forma, ci doar locul in care sinele se pierde si devine divin - adica sufletul); aceasta perspectiva este aceea a constientizarii divinitatii pe care faptura o poarta; inevitabil insa materia isi cere drepturile asupra celor ce ii apartin; este sublinierea a ceva ce moare acest "simt cum ies/din cadru/ma pierd/dar nu-mi pasa" - indiferent ca acest este privit ca o transfigurare sau ca o coborare in materie;
- sensul coborarii se regaseste in urmatorul vers - "drumul e plin de oameni"; iesirea din interior se face din dorinta de a cunoaste divinul din ceilalti; fiecare om detine o parte din poarta catre divin, iar a iesi cu adevarat, a ceda in fata divinitatii inseamna a iubi aproapele; adica pe celalalt; drumul e plin cu oameni - atatea posibilitati...
- gestul imi ingaduie sa iau forma oricui si sa respir un pic din celalalt; gestul iubirii de non-sine imi permite sa desprind de trupul ceara forma luminii pe care sa o port asemeni unei marturisiri catre ceilalti; respir... respir... va iubesc... cat de frumos transpus in vers marturisirea divinului din om; de aceasta titlu om bun!
Multumesc de acest moment, Teodor.
Cu respect,
PT.
candela Ionuț Caragea
14 martie 2009, 17:43
mi-ar fi placut ca acea candela sa fie chiar sufletul, Teo
De la acea imagine veritabila in jos te pierzi
Un poem curajos ar suna asa
Candelă
Ca o candelă aprinsă
în biserica de lut
este sufletul meu
Trimiteți un comentariu