| personale [ ] "moartea este tot ceea ce nu suntem noi", (Sorin Cerin) Colecţia: texte filozofice |
vine din umbră şi muşcă
din marginea urmelor
aşa îmi amintesc moartea lui tata
iarna ieşise din drepturi
tata mă ţinea strâns de mână
ca şi când ar fi fost
ultima atingere
rece
ca un fel de linişte
dimineaţa
mult prea dimineaţă
prin care oamenii trec
urcă şi coboară
ca într-un autobuz
de transport local
ajuns la capăt de linie
de fapt fiecare
are propria linişte
a lui tata arăta ca un cadavru
nu că aş fi vrut să vorbesc urât despre tata
dar motivul cuvântului meu era disperarea...
acum îmi dau seama cum arăta
la ora în care liniştea lui
ca o cremă hidratantă
se întindea înspre ochi...
pielea îi mirosea a fum
stăteam unul lângă altul
şi ne priveam zâmbetul
arcuit între buze
dăruit doar seara la culcare
părea trist şi nu vorbea
niciodată despre nimicuri
trăia într-o lume
numai a lui
până în seara în care
conspirativ îmi trase cu ochiul
(sub care parcă şerpuia un drum)
ascultă, mi-a zis
aşează-ţi capul pe pernă şi
priveşte fluturele acela alb
care mănâncă lumina din lampă
până adormi
eu o să arunc o privire
în spatele ferestrei să văd
dacă mai plouă că tare
e-nfundat înspre apus...
şi-am adormit
dimineaţa aerul călduţ
îmi înfăşura trupul
ascuns între palme
simţeam o stare
de sufocare şi teamă
am deschis geamul şi
m-am uitat
dincolo gardul
o femeie întindea o cămaşă
ceva mai încolo două ciori
strângeau între aripi depărtarea
poate neputinţa din mine
nu m-a lăsat să
mă uit prea mult
m-am ghemuit lângă patul lui tata
am închis ochii şi l-am strigat...
undeva în copilul din mine
zbura un fluture alb
lăsând o dâră
un fel de drum
pe care
oamenii plecau...
îmi părea cel mai trist lucru
aş fi vrut să strig
dar pentru că acolo
erau prea multe umbre şi
locul devenea tot mai strâmt
fluturele o zbughi înspre lumină
abia atunci am văzut păsările negre
ciugulind din marginea soarelui...
de dincolo pătrundea mult frig...
"mă afund în nesfîrşirea morţii
de dinainte de naştere, şi vreau
să întreb Neînţelesul
de ce ne-am născut?
şi dacă murim uitînd totul înseamnă
că nici viaţa aceasta nu există",( Sorin Cerin)
14 comentarii:
= incipient
Laurenţiu Ion
[06.Dec.08 09:48]
puţin surprins de titlu, de fapt de asmenarea morţii (implică simbolurile negru, obscur, întuneric etc) cu un fluture alb. şi aici, nu este o suferinţă scripturală, ci una latentă, oarecum dezangajată. nu cred că imaginile referitoare la această suferinţă tind să obţină efecte depresive, dimpotrivă. acest lucru se observă încă din titlu şi chiar şi din subtitlu.
în rest, nu remarc vreo imagine anume, ci întreg poemul.
da, plăcut!
= fluruele alb
Dana Stefan
[06.Dec.08 11:05]
daca amestecul de fluturi albi si negri definesc acea potentialitate a fiintei, fluturii albi pot fi atunci spiritele calatoare. aparitia lor anunta si disparitia unui om apropiat. asa cum fluturii se zoresc spre moarte in flacara cea stralucitoare, tot asa si oamenii se indreapta spre Lumina, in nefiinta lor..
pentru impacarea noastra, sufletul elibert de invelisul sau e devenirea binefacatoare, preafericita. trebuie sa credem in asta.
noi tesem apoi, din fir de borangic, memoriile clipelor..
sa-i odihneasca Dumnezeu.
Linea
= Zborul spre Înalt al fluturelui alb
George Floarea
[06.Dec.08 12:47]
Un poem cu un mesaj foarte puternic, rânduri pe care le citești direct cu sufletul. Nu pot decât să mă reculeg în fața unui astfel de scrieri, îmi amintește de faptul că primul lucru din viața mea pe care mi-l amintesc ( asta se întâmpla la vârsta de trei ani și jumătate) este moartea unui om drag( eu atunci credeam că el doarme și încercam să-l trezesc). Cât despre fluturele alb el este în acest poem un minunat simbol. Cu admirație și profund respect, George Floarea.
= ultimul drum
Doru Dorian David
[06.Dec.08 12:57]
un poem care m-a sufocat, este asa cum un vis, ca o leganare, ca un zbor al unui fluture ce mananca lumina din lampa ca un drum in care imaginea tatalui se destrama!
Iata:
"ascultă, mi-a zis
aşează-ţi capul pe pernă şi
priveşte fluturele acela alb
care mănâncă lumina din lampă"
ori
"stăteam unul lângă altul
şi ne priveam zâmbetul
arcuit între buze dăruit
doar seara la culcare"
"dimineaţa aerul călduţ
îmi înfăşura trupul
ascuns între palme
simţeam o stare
de sufocare şi teamă
am deschis geamul şi
m-am uitat
dincolo gardul
o femeie întindea o cămaşă
pe gard
ceva mai încolo două ciori
strângeau între aripi depărtarea"
ori
"m-am ghemuit lângă patul lui tata
am închis ochii şi l-am strigat...
undeva în copilul din mine
zbura un fluture alb
lăsând o dâră
un fel de drum
pe care
oamenii plecau..."
Da! ne oprim o clipa si privim ne intrebam daca viata asta exista?
"tata mă ţinea strâns de mână
ca şi când ar fi fost
ultima atingere
rece
ca un fel de linişte
dimineaţa"
= Superb
Liviu-Ioan Muresan
[06.Dec.08 15:12]
Sincer? Mi-a scurs o lacrima. Ziceam ca Teodor are stilul sau propriu. Sustin. Teodor e poetul trecerii, textele sale filosofice oglindesc filosofia sperantei, a nemuririi. Si tot ce atinge devine etern prin placerea pe care divinitatea o va rescrie. Sperante? Nu. Certitudini.
= aici se tace
cezara răducu
[06.Dec.08 15:45]
cu permisiunea ta,am sa pastrez în palme, ca pe un fluture, strofa aceasta:
,,vine din umbră şi muşcă
din marginea urmelor
................
priveşte fluturele acela alb
care mănâncă lumina din lampă
până adormi
eu o să arunc o privire
în spatele ferestrei să văd
dacă mai plouă că tare
e-nfundat înspre apus...,,
atît pentru liniştea din sufletul meu de copil.
cu sinceritate,
= "de dincolo pătrundea mult frig..."
Zaharia Ramona
[06.Dec.08 19:59]
Fluturii au zborul fragmentat, seamănă cu modul în care simţim şi trăim desprinderile de acest fel. Pentru mine albul este o modalitate de subliniere prin contrast a unui "mâine" presimţit prin depărtarea strânsă între aripile ciorilor. Da, un fel de alb-negru al unui moment în care eşti împins să trăieşti la cea mai mare intesitate.
= Teodor Dume,
radun gabor
[06.Dec.08 23:23]
stelele cazatoare, cat si fluturii albi, definesc o disparitie sau preintampina
cu zboruri sau lumini dezintegrate drumul unei fiintei chemate spre o alta dimensitate.
Poetul nu face altceva decat sa-si descarce stilul lui propriu si atat de original pentru aceasta ,,trecere''. Texte de o asemenea anvergura nu se pot comenta, ele dor si mocnesc in launtrul Eului poetului Teodor Dume.
El nu face altceva decat sa ne transmita prin scris comunicara cu cei plecati in lumea de dincolo...
Cu placerea lecturii
Radun,
= as fi vrut sa strig
Maria Del
[07.Dec.08 20:04]
"imi parea cel mai trist lucru
as fi vrut sa strig"
un poem taiat in linii de o simplitate care amplifica taisul suferintei
la aceste versuri ar trebui de fapt sa raspunzi doar cu tacere, tacerea aceea care striga si ea, invesmantata in liniste
o femeie intindea o camasa
pe gard
ceva mai incolo doua ciori
strangeau intre aripi departarea
de dincolo patrunde mult frig, da, dar dincolo de dincolo, daca se poate spune asa, e tot ceea ce nu s-a vazut ca am trait, tot ceea ce am purtat ca o samanta incandescenta in noi, pe care nici o pereche de ciori nu o poate ciuguli, nici un frig raci, nici o lampa parjoli, un fluture alb care intra in lumina, pentru ca lumina insasi sa-si fluture taina in contururi de aripi
teodor Mircea Lacatus
11 iulie 2009, 16:38
cat sens si adancime primesc cuvintele cand incepem sa vorbim despre tata despre mama despre moarte...
din partea mea tot ce am
cu drag
mircea
STEA pentru
acest poem, Atila Racz
11 iulie 2009, 05:52
nu stiu cum dumnezeu imi aminteste de "moartea caprioarei"
http://www.youtube.com/watch?v=Mca6hOD5CFE
nu are nimic "nici in clin nici in maneca" cu acest poem si nu stiu de unde aceasta alaturare cu 2moatea caprioarei"... m-a prins ... m-a prins rau! sicer!
Intr-adevar Manolescu Gorun
22 februarie 2009, 17:37
Un text de remarcat. Atat. Ca Ion Peia a argumentat suficient.
STEA
Absolut de acord! Ioan Peia
22 februarie 2009, 17:07
Am mai citit textul de mai sus pe undeva, dacă nu mă înşel, şi sunt gata să afirm că, în viziunea mea, acesta este un mod de a face poezie credibilă, prin faptul că nu marşează prea mult pe stilul căutat, vag obscur, supra/încărcat de simboluri retorizante, fabricate printr-un fel de metodă de extracţie suprarealistă. Discursul simplu, neînzorzonat, transmiţînd mesajul direct, fără interpunerile unor noi niveluri de criptare care să limiteze complet libertatea naraţiunii. Simplitate care, evident, este cu mult mai greu de obţinut decât facilul joc de-a v-aţi ascunsele, după o perdea de simboluri, adesea digerabile pentru lector.
Ici şi colo, distingem mici inserţii din recuzita expresionistă.
ex:
"ascultă, mi-a zis
aşează-ţi capul pe pernă şi
priveşte fluturele acela alb
care mănâncă lumina din lampă"
sau:
"abia atunci am văzut păsările negre
ciugulind din marginea soarelui..."
şi chiar foarte eccentuat expresionit, prin:
"o femeie întindea o cămaşă
pe gard
ceva mai încolo două ciori
strângeau între aripi depărtarea"
Suficient ca să accentueze decorul contrastant dintre o dimineaţă de primăvară, desigur agitată, vitală vs. clipa morţii tatălui, consumată într-o stare de tensiune sufletească profundă, exprimată, foarte sugestiv, în strofa doi, după ce poema debutează cu două versuri seci şi dure, care anunţă implacabilul:
"vine din umbră şi muşcă
din marginea urmelor"
Undeva, mai jos, iarăşi un contrast strident între atmosfera lugubră a morţii şi acea linişte care nu pare a rezona deloc cu circumstanţele descrierii ei (liniştea ca o cremă... hidratantă!), - de parcă însăşi moartea şi-ar recosmetiza ridurile, odată cu acest nou exerciţiu de competenţă!
"acum îmi dau seama cum arăta
la ora în care liniştea lui
ca o cremă hidratantă
se întindea înspre ochi..."
Metafora fluturelui alb, pare destul de transparentă, sugerînd o dublă trimitere: a/ tema plecării definitiva pe
"o dâră
un fel de drum
pe care
oamenii plecau..."
şi
b/ cea al amînării ei, prin trezirea dureroasă a copilului în "aerul călduţ" al dimineţii ca într-un giulgiu sufocant, ca într-o plasă de păianjen în care "fluturele alb", rămas, se zbate disperat în încercarea de a marca "drumul" drumul tatălui către "nesfîrşirea morţii", către "marginea umbrelor".
De remarcat dimeniunea umană a textului - aspect pe care-l am în vedere la orice scriere.
Asemena, transmiterea directă, nemijlocită a mesajului, prin cuvinte simple şi imagini penetrante, deşi textul pare complet demetaforizat, mizîndu-se doar pe efectul pur retoric al cuvintelor.
În fine, partea reflexivă, foarte densă, mu ar fi ultimul lucru posibil a fi scos în evidenţă din acest text bun.
Obiecţii minimale:
"arcuit între buze dăruit
doar seara la culcare"
Personal, aş recomanda ca "dăruit" să treacă în versul doi.
"dincolo gardul
o femeie întindea o cămaşă
pe gard
ceva mai încolo două ciori
strângeau între aripi depărtarea"
Aici aş evita repetiţia gardul-gard.
Cam atît.
Distincţie!
Fluture cu aripi grele George Floarea
22 februarie 2009, 12:20
Un poem care nu are cum să nu impresoneze cititorul, atât prin tema sa cât și prin imaginile atât de sugestive și încărcate cu trăiri profunde.
Unul dintre cele mai bune poeme scrise de Teodor Dume.
Toate cele bune!
quasiote
Trimiteți un comentariu