În fiecare zi îmi spun că trebuie să plec şi că
în mine n-a mai rămas nimic chiar nimic
nici măcar o tristeţe
nu pot inventa lucruri
timpul mi s-a lipit de tălpi
şi e greu ca bucata de lut
tăvălită prin flăcări
o singură dată
oasele chircite unul într-altul
reazemă carnea puţină şi ea
doar jumătate de trup mai ţine umbra
peste nisipul ud
în fiecare zi
îmi spun că trebuie să plec ştiu
în mine există o gară cu peronul
pe partea stângă
biletul doar dus se cumpără în a şaptea zi
când Dumnezeu deschide albumul cu fotografii
priveşte şi lasă un semn
totul pare să fie perfect
cotrobăi prin sertare şi încep să împachetez
şerveţelele cu dedicaţii de la primele întâlniri
globul cu iluzii şi câteva zile
doar câteva
cât să-mi ajungă până la ultima oprire
de la o vreme începe să mă doară rău spatele
la ora când cocoşii echilibrează noaptea
tresar îmi rotesc ochii prin cameră
cobor din pat şi ca un ultim gest
îmi pipăi părul până mă pierd prin
respiraţia albă a pereţilor
dincolo geamul
cade o stea
gândul se ghemuieşte în mine
într-un colţ al gurii
se opreşte o rugă
ca o tristeţe
stau încovoiat cu umerii grei
şi aştept
nici nu ştiu dacă am luat totul...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu