BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME

Oare de ce se moare
fără ca timpul să-ți îngăduie
să te cunoști pe tine însuți?
(teodor dume)

28/08/2009

TEODOR DUME: DUREREA DIN SPATELE CĂRNII



Cel mai greu e să aştepţi
spunându-ţi mereu
nu vine
e ca şi cum durerea
urcată până la dinţi
încetează în faţa dentistului
dar încă strigi
nu te aude nimeni
gura miroase a mentă
de fapt e reluarea
de dimineaţă
de care
rareori vrei să ştii

liniştea sufocă privirile
(singurul lucru de care mi-e frică
şi-l văd ca pe o nesupunere)
telefonul sună
durerea înfiptă între coaste
îmi grăbeşte răspunsul
pregătit sub limbă
alo...greşeală
rămân fără grai
durerea devine insuportabilă
timpul se bâlbâie prin vene
încă rătăcit printre şuviţe de vis
deschid ochii şi întreb
de ce atâta noapte...

scurgerea timpului e cumplită
respir adânc şi mă prefac că
nu s-a întâmplat nimic
mă ridic şi încerc să păşesc
mersul mă taie de mijloc
am impresia că mă înghite un gol

tresar

mai iau o doză de aer
îmi mângâi fruntea opărită
de sudoare şi tac
nu-mi vine în minte nimic
durerea se aciuieşte în carne
trebuie să mai aştept
în spatele cuvântului
să mă uit
în care parte
să mă duc

devin nesigur
între mine şi lacrimi
se leagă o prietenie
parcă ar fi ultima...

mă frământă îmbătrânirea şi
toată tristeţea care aşează
peste mine
singurătatea
ca o pătură groasă de iarnă
în care-mi învelesc sufletul
nu de alta dar mâine
o să afânez brazda
din câmpul cu trifoi
şi ruga copilului meu va
dezlega limba de clopot

mă aşez pe durere mă scutur
timpul zornăie
parcă nimic nu mai doare
vreau să mai aştept până când
sufletul cioburi mă va împiedica
să mai visez chipuri de oameni

văd ceva mai sus
câteva rotiri negre de nori
şi păsări ciugulind firimituri

curând câteva amintiri
dezgropate de nepoţi
îmi va cicatriza cu cenuşă
rana din tălpi

aşa că-mi las numele scrijelit în palmă
şi adorm liniştit ca Dumnezeu
să mă găsească acasă

ştiu că şi mâine se moare...


3 comentarii:

carmen nicoară spunea...

liniştea-durere din spatele cărnii Carmen Nicoara
17 februarie 2009, 23:12
frământările acestea interioare, tăcerile şi tristeţea se lasă citite în durerea din spatele cărnii iar după ce se lasă citite sfâşie retina cititorului, dar o sfâşie de plăcere, plăcerea de a găsi atâta frumuseţe într-o durere, iar ultima strofă îndreptăţeşte şi mai mult această senzaţie oculară...am să rămân cu un tatuaj pe retină, mulţumesc pentru acest dar

călin sămărghiţan spunea...

Două vorbe pentru un gentleman desăvârșit Călin Sămărghiţan
17 februarie 2009, 13:19
Aceeași poezie sensibilă cu care ne-a obișnuit, aceeași viziune poetică, aceeași coerență a simțirii. Rămân la convingerea că un poet scrie cel mai bine atunci când ”îl doare carnea”, când îl doare ființa, când te scuturi și ”timpul zornăie” așa cum ați făcut aici.

Cu aceeași plăcere vă voi citi și pe mai departe. Îmi cer iertare pentru comentariile dumneavoastră de pe textele mele, care vor dispărea întrucât le voi retrage. Știți cum e cu ”durerea din spatele cărnii”. Ne mai citim prin alte pagini.

maria gabriela dobrescu spunea...

"Cel mai greu e să aştepţi"... Maria-Gabriela Dobrescu
15 februarie 2009, 22:47
Teo, rostirea asta e atât de adâncă, încât m-a făcut să mă gândesc la cercul acesta care încet, încet se strânge în jurul nostru şi ne determină să ştim "că şi mâine se moare".
Cu prietenie, Maria