BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME


(cel ce ocoleşte suferinţa moare încet

pentru că nimeni şi nimic nu poate

înlocui atingerea < teodor dume>)

duminică, 27 decembrie 2009

Doru Emanuel Iconar - șase

din ploi despletite
beţie amară
umbrele - adună
ecouri pe stradă
a bocet atârnă
tăcerea albastră
în şişuri de beznă
durerea se leagă
sub paşii de gheaţă
câmpia se-ncheagă
în os de lumină
asprimea păleşte
sub piele de noapte
gânduri şi şoapte
de fiinţă pustie
ce nu se cunoaşte

vineri, 25 decembrie 2009

teodor dume: O singură dorinţă de Crăciun


poezie


aveam o încredere oarbă în oameni şi
iubeam florile pisicile şi câinii
iubeam zborul şi ferestrele
deschise larg
o iubeam pe mama
îl iubeam şi pe Dumnezeu
dimineaţa la amiază şi seara

îmi iubeam singurătatea

ştiu c-am păcătuit
în fiecare zi
mai trăgeam un blestem după mine
şi-mi descompuneam ura în jurăminţi
ba uneori mă răsteam la Dumnezeu
chiar şi atunci când mama
îşi alunga frica iubindu-mă...

oricum m-aş gândi oamenii au dreptate

sunt bestial şi arogant nu ţin cont de nimic
uit şi ultimul detaliu dar am senzaţia
că viaţa începe din mine...

uneori nu înţeleg multe lucruri
înnoptez în umbră
şi totuşi
îmi doresc să redevin copil
doar atât cât
să mă pot ridica în picioare
şi să o strig pe mama

sâmbătă, 12 decembrie 2009

teodor dume: aluviuni


poezie

Aveam cred vreo şapte-opt ani
era primăvară sau toamnă târzie
ploua mărunt era frig şi
multă ceaţă
nu-mi aduc bine aminte
tata mă ţinea strâns de mână
şi lăcrima
din când în când
mă privea pieziş
purta o cămaşa albă
cu mâneci lungi ieşite pe sub sacou
înăuntru era mult întuneric doar
sub lumânarea aprinsă ca într-un luminiş
se zărea o carte mare şi fotografia mamei
în care părea că aşteaptă pe cineva drag...

de undeva din fundul grădinii venea
un scheunat de câine
cred că era scărpinici câinele dăruit
de mama în prima mea zi de şcoală

trupul îmi era umed şi tremuram
simţeam cum parcă cineva ar muşca din mine
ca dintr-un măr copt
în preajmă multe femei
tata îmi ţinea capul strâns între palme

aş fi vrut să întreb unde e mama
ca să ştiu dacă pot să mai dorm

aşteptarea era grea şi fierbinte
picăturile ploii sfredeleau în linişte
rămăşiţele nopţii lăsase o umbră
şi mulţi aburi...

vineri, 4 decembrie 2009

doru emanuel iconar: noi

Suntem cârtiţe
tenace ne mişcăm
într-un perimetru restrâns
cât se poate de împăcaţi
cu noi înşine
urmele noastre sparg
regularitatea zilei
şi totuşi am vrea
să ştim mai multe...

o dată, o singură dată dacă
ne-am opri
am scormoni
angoasele celorlalţi nevăzători
aflaţi în alte găuri
pe alte planete
am cerceta ochiul făcut pe dos
care ne mână înainte
încercând evadarea din sminteala acestui
secat univers

ne-ar trebui
şanse înafara timpului
să plonjăm pe alte căi
la sânul vreunei lumi
iluzorii
în profunzimile unei iubiri
imaginare
în dorinţa de a ne regăsi
pe noi, pietrele calde
ale începutului

joi, 3 decembrie 2009

teodor dume: 12, 00


poezie


ziua şi noaptea
trăiesc între patru pereţi
ca planta ce creşte între ziduri
sufocându-se în propria respiraţie

tăcere

dincolo geamul
o imagine de cer albastru

şi un zid

dincoace fereastra doar eu
o altă imagine
în care încep să cred

de fapt e singurul lucru
la care mă reîntorc după ce ating
toate liniştile oglindite în mine

apoi privesc lumea printr-o
bătaie de clopot...

miercuri, 25 noiembrie 2009

teodor dume: efecte secundare

poezie

trupul meu e un adăpost pentru săraci
unde se mănâncă şi se bea puţin
uneori e mult întuneric şi se întâmplă
în dimineţile în care intuiesc
existenţa unor sentimente intermediare

deşi nici nu ştiu cât de mult contează

ambuteiajul produce zgomote
un fel de trepidaţii care decantează
sentimentele insalubre
doar atât
cât să pot respira

în toate acele ore
simt o arsură
pare nefiresc

de la o vreme
aerisesc de trei ori pe zi
dimineaţa
când cerul se dilată peste umerii mei
acoperindu-mi teama
la amiază
când soarele se holbează la mine
ca la o piersică coaptă
şi colo mai înspre seară când
mă privesc pe dinăuntru ca să văd
ce-a mai rămas pentru ziua de mâine

ştiu că e o aglomerare de lucruri acolo
printre care şi o suferinţă
ce respiră haotic

dar nu-mi pasă

cel ce ocoleşte suferinţa moare încet
pentru că nimic nu poate
înlocui atingerea

asta e tot...

luni, 23 noiembrie 2009

teodor dume: singurătatea pietrelor

în locul în care am copilărit
nu mai locuieşte nimeni
mama s-a dus într-o dimineaţă la biserică
şi nu s-a mai întors
iar tata
nu prea s-a înţeles cu Dumnezeu
şi întâmplător sau nu
s-a dus să o caute
şi uite aşa am plecat
din copilul care eram şi
am lăsat o amintire
deschisă
ca o rană se întinde pe dinăuntru

uneori ne mai intersectăm
la marginea privirii
şi am impresia că-mi duc viaţa
în acelaşi loc unde uitările
cresc printre pietre...

singurătatea devoră fiecare clipă
şi parcă se amplifică
în mine
simt o furnicătură un fel de amorţeală
închid ochii şi mă privesc pe dinăuntru

văd apusul un apus roşiatic
deşi pare neatins
respiră din mine

afară încă mai plouă
plouă mărunt şi e din ce în ce mai frig...

miercuri, 18 noiembrie 2009

doru dorian david:neputinţele rostuitorului din mine (se dedică poetului Dume Teodor)


poezie
se dedică poetului Dume Teodor


între mine şi faleză vântul noaptea îneacată-n ocean
o doamnă de nisip prelinsă din valul creponat

neliniştea înfiripată în suflet

aştep să cad prin ochii ferestrelor

clişeul cu imagini se roteşte în lentila ochilor
păsări ciugulesc în cuibul zilelor miezul de măcriş

mirosul de sare mă năvăleşte timpul din care te naşti
pierdut în urechea cochiliei ascultându-ţi respiraţia cuvintelor

dincolo pe malul opus ninge în spatele privirilor ninge
iarna mă ninge pe un perete închipuit
peretele mă cuprinde cu umbra iar umbra alunecă
în marginea zilei
îi văd spatele negru
tandreţea închisă sub gheaţa subţire ce ne desparte

măsoar distanţa dintre ani cu talpa
cu mâinile încerc îmbrăţişarea
trupul din timpul rămas
o palmă de fum ne haşurează chipul sălbatic

îmi aud strigătul

hei you ascultă

arţari mărunţi mărgineau străzi încâlcite
gheme îngheţate de stări femei alungite printre ziduri
jocul copilului cu o piatră aruncată peste umăr
mirosul de poezie al unei fetiţe ce ne priveşte încă dintr-un trecut

văd norii sprijinind muntele dezbrăcat până sub poale
din inima uliţei
da
ca un copil ieşit din mamă ecoul cântecului pietrificat
neputinţa cuvântului de a se preface-n rostire
cum
uitarea
rostogolindu-ne din peisaj

marți, 17 noiembrie 2009

TEODOR DUME: Raport între două lucruri


poezie

 
astăzi voi fi un cetăţean model
o să mă spăl pe dinţi
îmi savurez cafeaua din ceaşca roşie
aşezată mereu lângă veioza de pe
noptiera de la capătul patului
verific gazul
lumina şi
uşa de la intrare
aşez cheia sub preş apoi
o să am grijă să dau prioritate
la urcare în autobus
femeilor

asta dovedeşte respect

îmi impun un salut sobru şi
privesc mimica colegilor de birou
abia apoi trec şi la celelalte
nevoi ale zilei...

şi dacă mai am timp
voi deschide fereastra şi voi privi
de o parte şi de alta ca şi cum
rânduielile lumii ar depinde de mine

sau poate o să mă pitesc tăcut
în pântecul zilei
vieţuind
ca albul în culoare

oricum îmi voi păstra chipul

vineri, 13 noiembrie 2009

doru dorian david: refugiatul


poezie [ ]
varianta 2


între pat și masă înserarea ca o
femeie ce șterge de praf obiecte
mărunte


un vierme galben roade pereții
în carne-i cresc aripi
amintirile refugiatului alunecă
prin țeava puștii până în glonțul
dulceag
cu degetul fecioarei apasă
cocoșul
pocnetul și implozia
inspirația adâncă



devenim tot mai mici
de la omida cu ochi virgini
împrumutăm mersul pe burtă
obiceiul de a sparge coconul


nu striga

șterge secundele moarte
închise în viață

cu un click stereotip oprim invazia
cuvintelor sterpe gândul neîmplinirii
chipul fericirilor umple tavanul

noaptea se revarsă din cameră
cu picioarele unui miriapod
pe sub ușile ferecate
îi aprindem marginea urcând spre
genunchii dimineții
ne punem ochi de copil suflet de copil
liniștea devine prea veninoasă

ne ardem încet
în cenușă fierbem
cafea privim cerul prin aceiași ochi

auuuuuuu
dar de câte ori ti-am spus
să taci
ascultă cum ziua străpunge fereastra

doru dorian david: clişeu


poezie


visam cu ochii deschişi

era iarnă

încercam să ne amintim că inima
este doar un cuvânt
inima un clişeu


o să te amăgească

era aşa de multă iarnă şi împreună
ne troieneam

era viscol şi singuri
doi orbi
o lume oarbă case închise în zid


mă aşez la masă şi visez cum ninge amar
nu mai scriu
ochii mei albi caută asfinţitul

timpul curge pe covor
rochia ta albă inundă tăcerea
moartea este doar un pretext să ne iubim
îndelung



aşezate în umbra iubirii stăncuţele moarte
noaptea goală ca o femeie ce a născut

da
important este războiul politicienilor
cu oamenii de zăpadă

noi ştim doar să visăm

doi orbi ne despică ochii
mâinile tale reci adună neliniştea

atâtea cărări negre spre inima nevăzătorului

sub sânii tăi era noapte
pe noapte sta luna în jurul ei
avea o rochie roz din pleoapele mele
sandalele ei roz sub tălpi bezna

mă privesc din copilul îmbătrânind

şi nu mai strig nu mai strig
nu mai visez

doru dorian david: noaptea ca o prostituată


poezie


noaptea asta în care îţi scriu este ca o prostituată
îmi ia sufletul şi se spală cu el
plătesc şi nu mă lasă să o ating mă mângâie
şi nu mă lasă să o ating
îmi trece prin nervii întinşi şi nu mă lasă
şi aşa mai departe oricum viaţa e scurtă

mă clatin îmi vine să mă sprijin de părul ei despletit prin fereastră
călăul mă priveşte atent uneori zâmbeşte
atingerile se plătesc bătrâne nu uita nu uita niciodată
actorii trebuiesc plătiţi ei ne învaţă noapte de noapte
cum să iubim scump şi în văzul lumii

este scris clar de regizor
acest film pentru părinţi
limbajul femeile împuşcaţii violatorii
nu sunt pentru adolescenţi moartea nu este o virtute
chiar dacă ucizi doar zmei ori balauri ori demoni

copiii se miră şi mă întreabă smeriţi
la ce dumnezeu te chinui cum dumnezeu nu vezi
poezia
moare pe dumnezeul meu moare pe limbă cum poţi să o traduci
ei vorbesc în engleză pentru ei nu exist
eu cel care îmblânzesc cuvinte eu cel care mă rog cu ele

sunt misoginul care visează

locuiesc într-o mansardă cu un animal ce-mi zgârie
pupilele interiorul
nu mai găsesc nimic din spaţiul în care am locuit
cu însingurarea

uneori stau aşa ca un bou şi mă privesc

omul ăsta din mine ce aluna mea vrea ce mai vrea

trebuie să-i adăugăm pământului şolduri de fotomodel
să-i îmbrăcăm fundul într-o rochie vaporoasă
să-i punem picioare să-i atârnăm sâni
să-l facem femeie la dracu altfel cum să-l iubim

sufletele tulbură liniştea i-am zis ei
dar ea este goală de tot şi nu mă priveşte

mi-am amintit că noaptea jumătatea mea noaptea
jumătatea mea noaptea mă lasă în voia morţii să dansez
cu noaptea jumătate a mea jumătate noaptea

îmi las gândurile să rătăcească şi eu plec dracului să mă îmbăt
să mă atârn de întâmplări să mă lovesc de destin
da
sensibilitatea din mine
trebuie înjunghiată

miercuri, 11 noiembrie 2009

doru dorian david: imagini mişcate (9)


poezie [ ]
(despre poezie)



s-a prelins din clişeu
o priveam din profil
de pe dig

dinspre ocean briza gustul de sare şi acel zgomot etern
de mişcare

fiecare a crezut că venise doar pentru el
dar ea se schimba clipă de clipă cum nuanţele cuvântului
printr-o limbă

zi de zi o vedeam ghemuită-n ochii celorlalţi

nu putem să o atingem


primăvara într-o rochie verde păşea pe nisip
când irlandezul mi-a spus

ea este atât de labilă

iese goală de sub luna avortată pe cer
ca miezul unui harbuj spart pielea ei
dansează pe ape cum un flamingo

nu poţi nuuuu
de genunchii ei să vizezi

întoarce-ţi ochii în sine din întuneric
o să vezi vara prabuşită pe străzi
trotuarele alungite spre toamnă
şi acest frig transparent ce urcă înspre inimă


sâmbătă, 31 octombrie 2009

atila racz: iarnă cu lişiţe

iarna devine o cameră în care ninge


urmele femeilor şi

cârdul de lişiţe pietrificate


dar tu mă hrăneşti cu gura
mă îngropi adânc printre cuvinte înmiresmate


scripcarul aşezat pe umărul ferestrei
şi lupii
o noapte polară



vântul alungit printre perdele
şi burgul de smoală
faţa pereţilor ceruită




dar tu aduci aerului mirosul de caise


ne impregnăm în lumina opaiţului
cum foşnetul focului

arţari noduroşi înalţă tavanul


timpul râmane doar o iluzie

când palmele tale mă acoperă

teodor dume: rutină

poezie 


trupul meu e o noptieră
pe care am aşezat
o veioză şi câteva cărţi
în interiorul sertarului
o carte de rugăciuni cu
câteva foi îndoite
şi o cheie

din când în când
sting veioza şi aspir
printre coperţile neatinse
de o vreme
nimeni nu se oferă să
înlocuiască accesoriile
uzate de praf

gestul devine un motiv
de a repeta toate regulile
în ordinea stabilită deşi
ştiu că şi mâine va trebui
să o iau de la capăt

întotdeauna rămâne în urmă ceva
ca o relaţie
între mine şi trup
această teamă mă va distruge
puţin câte puţin
în fiecare zi
cobor în adânc
din ochii plecaţi ai necredinţei
se prelinge o umbră

încă respir

acolo unde praful acoperă culoarea
şi devine gri am îndoit fila
ca să ştiu
până unde am ajuns

deşi uneori nu contează nimic
nici chiar dorinţa de-a avea puţină linişte

mâine va fi o a
ltă zi...

marți, 27 octombrie 2009

liviu ofileanu: sunt laş - nu mă pot sinucide

 
poezie


în sfârşit
am impresia că mă îndrept către gard cu bucuria osânditului
a cărui ultimă dorinţă e publicarea unei scrisori de o sută de file
citirea din scoarţă în scoarţă a etichetei de pe borcanul cu pesticid
un text banal care l-a ţinut treaz pe lumea asta
al cărui conţinut şi-a sporit toxicitatea o dată cu încrederea în vise
mai mult decât în frânghie cuţit şi revolver

dacă nu am lăsa nici un text ca o dovadă a trecerii
iar vorbirea ni s-ar întemeia pe ridicarea de „minuni”
am avea o realitate calculată precum laturile unui coşciug

muzica vechilor aezi n-o vom putea asculta niciodată
deci nu o putem uita niciodată
fiecare artist pare să fie cu groapa lui:
aş vrea să o aud pe sappho cântând manele
să-l văd pe van gogh în soarele lanului de cânepă
pe orbul homer potrivindu-şi mufa imprimantei la unitate

dar sinucigaşul uită biletul de adio la vedere
îl scrie grăbit cu litere lipsă
întâi două-trei rânduri în care cere scuze tuturor
apoi o pagină pentru explicarea motivului
încă un caiet pentru combaterea presupuşilor detractori
şi când înşiruirea frazelor conturează un cornet de
îngheţată
la capătul căruia
sacul de piele roz al brunetei se umple în funcţie de volumul imersiei
va fi de văzut scheletul acestui sunet conjugând materia



liviu ofileanu: dialog prin semne


poezie


cum stau pe întuneric
suflu în pipa de trandafir
e greu să afli în praful calofiliei exasperante
dacă pe scaunul cu spătar din bucătărie
curge un şarpe sau cureaua lată a blugilor

înaintez pe falia ce desparte viaţa de moarte inima de sânge
un loc microscopic
o gămălie de ac
trecut prin pâlnia urechii şi răsucit în şuviţe de celuloză
precum inul din cămaşa ţăranului cu freză

poemul se ruşinează de sărăcia contrastului
ar trebui să vorbesc despre dialogul prin semne al florilor
despre timp ca formă a sufletului
sau căutătura ta de călugăriţă răzgândită
de umerii tăi cu spinul mare şi încovoiat

măcar de tiparul acestui prunc budhist
născut de mama lui într-un clopot de bronz
şi ale cărui bătăi măsoară părul tău negru
"până când moartea ne va despărţi"
şi fără o vorbă zâmbim de parcă am fi ştiut toate lucrurile

şi fără o vorbă cel rămas va iubi pentru doi -
dragostea pregătindu-i culcuşul
îi suportă mirosul de icre şi canal olandez
nopţile uscate în oase
cu picioarele albe şi lungi ale visului desfăcute ca un pod

sâmbătă, 24 octombrie 2009

TEODOR DUME: Îngrijorare


poezie



doamne, am trupul fragil
suferinţa îmi cade printre degete
oprindu-se undeva între frică şi sentiment

în mine se declanşează o nelinişte
simt nevoia să vorbesc cu cineva

s-ar putea să fie doar o iluzie

până mai ieri aveam un fel de bucurie
şi înţelegeam toate lucrurile îmi
abandonasem şi singurătatea şi
nu-mi păsa de nimic...

înnoptam sub umărul cerului şi făceam dragoste
până când noaptea intra peste zi şi muşca din mine
ca dintr-o felie uriaşă de pâine

abia acum îmi dau seama că sunt trist
şi că între mine şi partea cealaltă
există o barieră un gol prin care
nimeni nu va mai trece o vreme

am nevoie de un crez şi de
o infinitate de lucruri ca
să-mi pot argumenta existenţa

vreau să mă mut în ziua de mâine
fără nici-un bagaj
dar mi-e teamă
simt o răceală în oase
nu ştiu dacă sunt abandonat
în propria-mi umbră sau
e doar o renovare ori
o preschimbare de trup
în care
îmi voi aşeza amintirile
şi câteva lucruri

la sfârşit îl voi aştepta pe Dumnezeu
ca să-mi binecuvânteze noua casă

sau poate nu va mai fi nevoie...


duminică, 18 octombrie 2009

ATILA RACZ: din nefericire ieşim împreună


din nefericire încă mă zbat să-ți ating respirația

aburul mohorât al zilelor te îmbrățișează
îmi este ciudă o ciudă dulce cum nicotina


primăvara te umple
chipul tău îmblânzește chiar și obiectele ostile
în tinerețea ta se așează o femeie ofilindu-se
obișnuința devine ridul larg
împrospătat de anii umbrindu-ne

nu-mi spune că plouă
chiar dacă nu mai poți
chiar dacă tot trupul începe să-ți curgă
chiar dacă strigătul sfâșie cerul

hai să nu mai știm nimic
din nefericire ieșim împreună

hei
nu mă uita spânzurat de gleznele tale
calcă în mine cu toată talpa
apasă-te
intră
lasă-ți pantofii ciorapii mănușile lângă prag
goi încăpem atât de neîndoielnic unu
l în altul

ATILA RACZ: refugiatul


3
între pat și masă înserarea ca o
femeie ce șterge de praf obiecte
mărunte


un vierme galben roade pereții
în carne-i cresc aripi
amintirile refugiatului alunecă
prin țeava puștii până în glonțul
dulceag
cu degetul fecioarei apasă
cocoșul
pocnetul și implozia
inspirația adâncă

DORU EMANUEL ICONAR: aşchii de soare

liniște lină
senină lumină
liniște stinsă
de-ntuneric linsă
liniște arsă
de mâna ta toarsă
liniști revarsă
șoapta-ți întoarsă
liniști depline
împletite destine
în timp ce curgi râu
în mine

ATILA RACZ: noaptea ca o prostituată






noaptea asta în care îţi scriu este ca o prostituată
îmi ia sufletul şi se spală cu el
plătesc şi nu mă lasă să o ating mă mângâie
şi nu mă lasă să o ating
îmi trece prin nervii întinşi şi nu mă lasă
şi aşa mai departe oricum viaţa e scurtă

mă clatin îmi vine să mă sprijin de părul ei despletit prin fereastră
călăul mă priveşte atent uneori zâmbeşte
atingerile se plătesc bătrâne nu uita nu uita niciodată
actorii trebuiesc plătiţi ei ne învaţă noapte de noapte
cum să iubim scump şi în văzul lumii

este scris clar de regizor
acest film pentru părinţi
limbajul femeile împuşcaţii violatorii
nu sunt pentru adolescenţi moartea nu este o virtute
chiar dacă ucizi doar zmei ori balauri ori demoni

copiii se miră şi mă întreabă smeriţi
la ce dumnezeu te chinui cum dumnezeu nu vezi
poezia
moare pe dumnezeul meu moare pe limbă cum poţi să o traduci
ei vorbesc în engleză pentru ei nu exist
eu cel care îmblânzesc cuvinte eu cel care mă rog cu ele

sunt misoginul care visează

locuiesc într-o mansardă cu un animal ce-mi zgârie
pupilele interiorul
nu mai găsesc nimic din spaţiul în care am locuit
cu însingurarea

uneori stau aşa ca un bou şi mă privesc

omul ăsta din mine ce aluna mea vrea ce mai vrea

trebuie să-i adăugăm pământului şolduri de fotomodel
să-i îmbrăcăm fundul într-o rochie vaporoasă
să-i punem picioare să-i atârnăm sâni
să-l facem femeie la dracu altfel cum să-l iubim

sufletele tulbură liniştea i-am zis ei
dar ea este goală de tot şi nu mă priveşte

mi-am amintit că noaptea jumătatea mea noaptea
jumătatea mea noaptea mă lasă în voia morţii să dansez
cu noaptea jumătate a mea jumătate noaptea

îmi las gândurile să rătăcească şi eu plec dracului să mă îmbăt
să mă atârn de întâmplări să mă lovesc de destin
da
sensibilitatea din mine
trebuie înjunghiată